Trei lucruri rezultă, vorba lui Moromete, din pericopa evanghelică a vindecării orbului din Ierihon. Unu: mulţimea care-L înconjura pe Iisus era hristo-centrică (în timp ce noi suntem egocentrici). Doi: orbul nu s-a descurajat când cei din jur îl mustrau şi-i cereau să tacă; L-a strigat şi mai tare pe Iisus. Trei: orbul avea trezvie, doar aşa a putut să fie "pe fază", să nu rateze ocazia (unică, poate), de a se fi întâlnit cu cel care - singurul - îl putea tămădui.
Există, în epilogul filmului
Ugetsu Monogatari / Povestirile lunii palide după ploaie, un zguduitor deznodământ cu efect purificator. Tobei, ţăranul care (prin impostură) şi-a cucerit gloria de samurai, aşa cum visa, ajunge la culmea făloşeniei lui. O reîntâlneşte într-o casă de gheişe unde a ajuns să se prostitueze după ce fusese violată de soldaţi. Ca în finalul din
Crimă şi pedeapsă, amândoi îşi doresc să înceapă o nouă viaţă după ce au învăţat că "viaţa nouă nu se capătă de pomană, că trebuie răscumpărată cu preţ mare, plătită cu îndelung eroism". Când se întorc în cătunul lor, îl suprindem pe Tobei schimbând armura şi suliţa lui de samurai (pe care le aruncă hotărât în apa unei bălţi) cu sapa. La ora prânzului, ex-gheişa redevenită cuminte "femeie de casă" (Ohama) îşi cheamă bărbatul la masă. Ştiind bine că semnul iertării nu stă într-o linişte nepăsătoare, ci în continua grijă că eşti mereu dator să faci ceva pentru a merita iertarea, penitentul Tobei, absorbit cu totul de treaba sa, îi face semn din cap că se va opri din lucru, dar îşi vede mai departe de săpat pământul, vrând parcă, osândindu-se sincer şi ostenindu-şi trupul, să-şi răscumpere vina de a-şi fi părăsit nevasta pentru a deveni samurai. Păcatul săvârşit devine astfel un bold de continuă înaintare în cele bune, o forţă de continuă sensibilizare spirituală.
Olarul Genjuro îşi încheie odiseea tot acasă, după ce este trezit din vraja răsfrântă asupra lui de o misterioasă şi fantomatică prezenţă feminină (Domnişoara Wakasa, o tânără fată ce murise fără să cunoască plăcerile unei femei) care l-a atras în castelul ei. Ce anume îl face să renunţe la clipele de fericire iluzorie (despre care spune că nu şi-a putut imagina vreodată că poate să-i fie dat omului să cunoască atâta bucurie) plătită cu preţul sacrificării soţiei? Întâlnirea (întâmplătoare?) cu un preot (un înţelept al locului) care, citindu-i pe chip umbra demonică a Domnişoarei Wakasa, îi spune fără ocolişuri: "Omule, eşti într-o mare primejdie. N-ai şi tu familie, soţie, copii?...Atunci întoarce-te la ei, că altfel te îndrepţi spre pieire." Genjuro ascultă fără să cârtească şi-l lasă pe înţelept să-i scrie pe piele un fel de tatuaj exorcizant - versuri ce evocă puterile cereşti pentru a-l scăpa de mrejele înşelătoare ale "iubirii vinovate". Dezlegat de vrajă, Genjuro se întoarce acasă, unde îl aşteaptă - din nou în chip "supranatural" - fantoma soţiei credincioase... În dimineaţa următoare va înţelege prăbuşirea visului său. Vocea soţiei - acum din
altă lume - îl asigură însă că îi va fi în continuare alături, că - deşi nu mai este în acelaşi realitate cu el - îi va da putere să-şi făurească, cu şi mai mare râvnă, vasele de ceramică.
Atât Tobei, cât şi Genjuro se comportă asemenea orbului din Ierihon. Cu trezvie, izbutesc să pună capăt destrămării şi unei existenţe înşelătoare. Două întâlniri providenţiale le ridică solzii din privire, îi luminează. Amândoi se întorc, tămăduiţi, la soţiile părăsite cândva, pentru a începe o existenţă nouă.
