Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Fellini's Satyricon

Cineclub Film Menu - Satyricon


Film Menu, aprilie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Filmul Satyricon (1969, regie Federico Fellini) rulează vineri 19 aprilie 2013 de la orele 22.00 în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Midnight Session. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Doru Niţescu şi de Andrei Rus. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.


Participant activ la curentul neorealist (mai ales ca regizor secund şi co-scenarist la cele mai importante filme realizate de Roberto Rossellini), dar aflat şi sub influenţa caligrafismului cinematografic (Soldati, Lattuada, Germi), Federico Fellini îşi găseşte propriul drum relativ repede. În doar 15 ani (1953 - 1968), Fellini a cunoscut un succes enorm şi o faimă pe măsură. Filmele sale au fascinat atât publicul cât şi critica de pretutindeni, au depăşit barierele politice şi culturale, au cucerit cele mai importante premii din lume.

La sfârşitul deceniului al şaptelea, Fellini se află în faţa unei noi provocări: Il viaggio di G. Mastorna, un film profund metafizic, tratând moartea şi călătoria în lumea de dincolo, dar pe care - asemeni lui Guido din Otto e mezzo - îl abandonează cu puţin timp înaintea începerii filmărilor, din cauza unei căderi de sănătate, pe fondul unei pleurezii acute. Urmează o recuperare dificilă şi îndelungată. Poate ca urmare a spectrului morţii care l-a atins în cel mai concret mod posibil, sau poate a detaşării în timp faţă de subiect, Fellini a abandonat proiectul, deşi aflat în stadiu avansat de producţie (periodic va reveni la el - în cele din urmă publicând scenariul sub formă de benzi desenate).

În timpul recuperării fizice, a recitit, din întâmplare, romanul Satyricon al lui Petronius. Fragmentarea (cauzată de pierderea de-a lungul istoriei a unor părţi masive din roman) îl seduce pe Fellini şi îl face să redescopere un joc mai vechi: imaginarea părţilor lipsă. Filmul rezultat poartă atât numele romanului, cât şi numele autorului: Fellini - Satyricon (numit astfel şi pentru ca publicul să-l poată deosebi de Satyricon-ul realizat în 1968 de Gian Luigi Polidoro, într-o infamă încercare de a profita de renumele şi succesul mult mai celebrului său confrate).

Spre diferenţă de marile producţii istorice ale anilor '50-'60, Fellini construieşte un anti-peplum, un film al subteranelor umede, al bordelurilor pestriţe, al peisajelor deşertice, al orgiilor explozive şi al luptelor lipsite de eroism; un film despre o lume sălbatică, întunecată, violentă, diformă, având la bază una dintre temele sale preferate: declinul unei civilizaţii ajunsă la apogeul ei istoric. Cineastul recurge la un procedeu folosit deja cu succes în La dolce vita: fragmentarea deliberată a acţiunii în episoade independente, fără a le interconecta prin procedeul cauză-efect. Dacă în La dolce vita episoadele sunt construite riguros, în Fellini - Satyricon, procedeul este împins la extrem: episoadelor li se înlătură începuturile şi finalurile (premizele şi rezoluţiile), rămânând suspendate într-o construcţie aparent dezordonată şi neglijentă, care pare a ţine mai degrabă de hazard. Personajul care uneşte tot acest material este Encolpio, aflat într-o permanentă pendulare între Giton şi Ascilto, iubiţii săi.

Adaptarea Satyricon-ului nu este fidelă decât în spirit, căci Fellini supune forma unui proces deliberat de artificializare, rezultând o vizualitate sufocantă, compusă din încadraturi şi mişcări de aparat speciale, culori vii inspirate atât din frescele antice, cât şi din graffiti-urile anilor '60, jocuri repetate de lumini şi umbre, momente în care - ca într-un timp încremenit, mitologic - Soarele străluceşte simultan din două direcţii opuse (imaginea: Giuseppe Rotunno), costume, machiaj şi peruci stranii, decoruri construite pe principiile demonstraţiei regizorale, mai degrabă decât bazate pe o reconstituire minuţioasă şi fidelă a epocii (decoruri şi costume: Danilo Donati, plecând de multe ori de la desenele regizorului). Coloana sonoră contribuie în mod substanţial la surprinzătoarea şi permanenta senzaţie de ireal a filmului: replici asincron, voci dublate, zgomote exagerate intenţionat, onomatopee, vorbirea ocazională în latina vulgară, folosirea de muzică stranie, parcă primitivă (muzica: Nino Rota, Ilhan Mimaroglu, Tod Dockstader, Andrew Rudin).

După propria sa mărturisire, Fellini nu vede nici o diferenţă între a aborda regizoral lumea Imperiului Roman din timpul lui Encolpio şi, spune el, lumea SF a lui Flash Gordon. Trecutul este reinventat nu făcând arheologie şi reconstituire, ci imaginând! (Nulla si sa, tutto s'immagina / Nimic nu se ştie, totul se imaginează - răspunde Giulietta Masina când este întrebată cum lucrează soţul ei).

Lumea Satyricon-ului fellinian este compusă din personaje aflate la antipozi: frumuseţi stranii şi figuri hidoase, caractere abjecte şi figuri profund umane, formând un bestiar din care nu lipsesc pitici, un hermafrodit, magi, actori, prostituate, cocoşaţi, femei giganteşti, canibali, Minotaurul. Toate contribuie la consolidarea unui demers constant de demitizare: Lichas, temutul şi sângerosul militar, devine mireasă pentru Encolpio, semi-zeul hermafrodit binecuvântat cu puteri de vindecare moare de sete, Trimalcione îşi declamă poeziile în timpul luxuriantei cine pe care o oferă, dar este demascat de Eumolpo ca fiind plagiator.

Sexualitatea din Fellini - Satyricon este debordantă şi de multe ori explicită, implicând atât homosexualitata, cât şi bisexualitatea. Orgiile sexuale stranii sunt dublate de orgii culinare groteşti (cina de la Trimalcione - secvenţă foarte lungă şi construită minuţios, culminând cu vizita tuturor invitaţilor în mormântul care îl va găzdui pe bogatul nobil după moarte), şi formează o construcţie piramidală, în vârful căreia găsim devorarea canibalică a trupului lui Eumolpo (romanul se termină brusc exact înainte de a începe - sau nu - acest moment).

În această lume groaznică, în inima filmului, Fellini plasează un episod de o stranie şi viguroasă căldură umanistă (aducând aminte de La strada sau de Le notti di Cabiria): sinuciderea unui cuplu de nobili în faţa unui dezastru iminent - confiscarea tuturor bunurilor urmată de moartea pe care o aduce instalarea unui nou Cezar. Eliberându-şi mai întâi toţi sclavii şi lăsându-i să plece, trimiţându-şi copiii la adăpost, cei doi nobili, soţ şi soţie, rămân singuri. Ca într-un ritual străvechi, el îşi taie venele, se culcă uşor pe o parte, rugând-o pe ea să nu îl urmeze. Abia în momentul în care Encolpio şi Ascilto vin hoţeşte pe proprietatea rămasă pustie, descoperim că soţia şi-a urmat soţul în lumea umbrelor. Secvenţa, plasată exact la mijlocul filmului, nu are nici o legătură cu vagul fir narativ de până atunci, Fellini realizând de fapt un mise en abîme extrem de puternic şi subtil: povestea adevărată a sinuciderii lui Petronius, autorul romanului, este plasată în interiorul ecranizării.

Finalul este tulburător, şi operează o reprezentare vizuală perfectă pentru opera originală, din care a supravieţuit până în zilele noastre puţin mai mult de o zecime, proiectând-o în contemporaneitate.

Primit la momentul lansării cu reacţii antagonice, considerat fie o capodoperă, fie un obiect lipsit de orice valenţă artistică, adorat de generaţia hippie, devenit un cult movie, Fellini - Satyricon rămâne, mai presus de orice, o piatră de hotar în opera lui Federico Fellini: este momentul în care lumea realistă este abandonată prin acest viraj stilistic extrem. Ulterior, Fellini va împinge artificialitatea la limita credibilităţii cinematografice (Il Casanova di Federico Fellini, La cittá delle donne, E la nave va) şi va recurge la folosirea exclusivă a platoului de filmare, epurând orice urmă de decor real. Viitoarele filme felliniene presupun nu reclădirea funcţională a realităţii (ca în La dolce vita), ci o operă de creaţie a fiecărei lumi pornind de la nimic: un înspăimântător şi extrem de solitar demers demiurgic.

Satyricon
Italia - Franţa, 1969
regie: Federico Fellini
scenariu: Federico Fellini, Bernardino Zapponi
imagine: Giuseppe Rotunno / montaj: Ruggero Mastroianni
cu: Martin Potter, Hiram Keller, Mario Romagnoli.




 Toate articolele despre Fellini's Satyricon


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Doru Niţescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer