Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Last of England, The

Cineclub Film Menu - The Last of England


Film Menu, aprilie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Filmul The Last of England (1988), realizat de Derek Jarman, rulează vineri 26 aprilie 2013 de la orele 22.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Simona Mantarlian şi Iulia Voicu. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.


The Last of England este o poezie de o oră şi ceva, vorbită şi filmată, care se foloseşte de toate mijloacele vizuale ca să nu spună vreo poveste sau să redea orice fapt ce ar risca să fie interpretat drept coerent, logic, sau ca având vreo treabă, aparent, cu realitatea. În ciuda refuzului formal, filmul reuşeşte să fie o critică extrem de dură la realitatea politică a Marii Britanii din perioada Thatcher şi aceasta este una din puţinele certitudini de ordin lumesc cu care rămâi dintr-un film din care poţi să înţelegi orice, în limitele atmosferei post-apocaliptice şi angoasei pre-apocaliptice pe care o delimitează cât se poate de clar, controlat şi manipulativ.

The Last of England este şi titlul unei cărţi de Derek Jarman, apărută în 1987, complementară filmului - titlul a fost schimbat ulterior, iar cartea poate fi găsită în prezent sub numele Kicking the Pricks. Această turnură este reprezentativă pentru talentul lui Jarman de trece în ochii criticii drept pe jumătate dandy şi pe jumătate punk. Faptul că filmul este dublat de existenţa unei cărţi cu (iniţial) acelaşi titlu, sau că este o auto-ecranizare, ar fi lesne de înţeles chiar şi în absenţa acestei informaţii, având în vedere discursul profund literar pe care se bazează. Natura aproape improvizată ce îşi asumă şi parafrazează influenţele beat, precum şi succesiunea lejeră de imagini tragice şi fireşti, absurde sau sarcastice, menţin însă senzaţia că discursul poetic este gândit şi recitat spontan, pe măsura succesiunii de cadre abstracte fie în sine, fie prin montajul inconsecvent ce le alătură.

Lipsa clarităţii şi aspectul de homemade movie sunt decizii intenţionate iar rezultatul este un mozaic texturat în care Jarman nu se abţine să includă şi peliculă din arhiva familială: filmări alb negru din anii '20, aparţinând bunicului, respectiv color, 1939, aparţinând tatălui; o parte din atmosfera apăsătoare a filmului se datorează şi faptul că The Last of England a fost completat de Jarman la scurt timp după moartea tatălui său, veste aproape simultană cu diagnosticarea HIV a regizorului, evenimente ce marchează în opera acestuia o înclinare mult mai hotărâtă spre moarte şi metafizică - teme ce îl preocupau de altfel necondiţionat.

Filmul dă impresia că este filmat la apus, iar această decizie este premeditată, autorul urmărind să reproducă acel 'ceas violet' pe care îl menţionează T. S. Eliot în The Waste Land, referire prezentă nu doar în textură şi ecleraj ci şi în laitmotivul intertextual 'not with a bang, but a whimper'.

O bună parte din aspectul imaginii - dezorientant şi voit amatoricesc pe alocuri dar extrem de sofisticat altminteri - se datorează unui minuţios tratament al peliculei de 8 mm (pe care a fost filmat), transferată şi editată în video şi convertită apoi la 35 mm pentru a rula în sala de cinema. Jarman a optat pentru această înşiruire de formate cinematografice astfel încât culorile să capete un aspect de vitraliu, şi din dorinţa de a-şi asuma în lucrul cu filmul libertatea pe care şi-o asumă pictorii în lucrul cu culoarea.

Dată fiind ritmica videoclipistică din The Last of England, e greu de crezut că se poate face o ierarhie a imaginilor ce ar putea rămâne în mod distinct cu tine, ca spectator, până la final. Dacă ar fi să alegem totuşi un moment care să rezume coerent filmul, ar fi apariţia Tildei Swinton îmbrăcată în rochie de mireasă (aceasta nu este o metaforă UNATC), care marchează climaxul şi concluzia întregului poem, dacă putem vorbi de o concluzie. Trăsăturile expresive ale actriţei fac memorabilă secvenţa unei nunţi alegorice în care toate lucrurile par pe dos şi faptul că o versiune industrială a Dies Irae înlocuieşte marşul nupţial pare perfect firesc, sau că ziare proclamând conflictele armate din insulele Falkland (1982) acoperă un nou născut, pe post de pătură.

Cu toate că prezintă o lume aflată în plină ruină, la propriu şi la figurat şi declamă asta în diverse combinaţii de audio, vizual şi spoken word (narat de Nigel Terry), Jarman propune prin The Last of England un film a cărui construcţie este un proces continuu, deschis şi care se defineşte prin bagajul de trăiri şi interpretări cu care vine spectatorul în sala de cinema. Şi având în vedere forma filmului, se poate spune că libertatea este considerabilă.

The Last of England
Marea Britanie - Germania de Vest, 1988
scenariu şi regie: Derek Jarman
imagine: Richard Heslop, Christopher Hughes, Derek Jarman, Cerith Wyn Evans
cu: 'Spring' Mark Adley, Gay Gaynor, Matthew Hawkins, Spencer Leigh, Gerrard McArthur, Johnny Phillips, Tilda Swinton, Nigel Terry.



 Toate articolele despre Last of England, The


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Simona Mantarlian


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer