Doctor Faust, o poveste zguduitoare despre eşecul de a trăi

În ciuda lungii sale experienţe teatrale clujene, Mihai Măniuţiu montează abia acum, pentru prima dată, pe scena Teatrului Maghiar de Stat; spectacolul este o versiune, extraordinar adaptată de regizor, a piesei lui Christopher Marlowe, Tragica istorie a doctorului Faust, în decorurile şi costumele lui Cristian Rusu (şi Mihai Măniuţiu) şi coregrafia (mai curînd mişcarea scenică) Vavei §tefănescu, amîndoi colaboratori de lungă durată ai directorului de scenă, dacă să amintim numai Exact în acelaşi timp şi foarte recentul Experiment Iov de la Sibiu.

Cu acest din urmă spectacol, de la Teatrul "Radu Stanca", "Doctor Faust" se întîlneşte în punctele sale esenţiale - sunt amîndouă experimentări măniuţiene ale condiţiei umane în situaţii limită, de confruntare cu Supremul Bine şi Supremul Rău, cu propriile neputinţe, în vrie între Dumnezeu şi Lucifer. De această dată, decorul, din nou geometric, e însă trapezoidal, deschis larg către spectatorii urcaţi pe scenă şi strîngîndu-se apoi pentru a lăsa loc doar unei uşi ca un hău negru ce-i naşte pe Lucifer (Hatházi András), Belzebut (Panek Kati) şi, mai ales, Mefisto (nominalizata de anul acesta la Premiile UNITER, Kézdi Imola), feminina tentaţie a unui iad personal. Albul decorului şi al costumelor personajelor secundare (Valdes, Cornelius, învăţaţii, Papa, ducele şi ducesa), instanţe fără identitate proprie ale înfruntării existenţiale, e obsedant: într-un astfel de univers aseptic de casă de nebuni îşi trăieşte Faust - în cele două versiuni ale sale, înainte (Csáky András) şi după (Bogdán Zsolt) teribilul pact - dezmărginirea şi recăderea în uman, mult prea uman.



E un spectacol zguduitor, cu momente de o profunzime a emoţiei scenice la limita suportabilului (Faust "întrupînd" pe rînd cele şapte păcate capitale, născute sub glasul lui Belzebut, marionetă a zeilor rupîndu-se în inutila zbatere de a se elibera; Faust redevenind Faust, dar renunţînd totodată la el însuşi, într-o îmbrăţişare a morţii), în care ilustraţia sonoră şi, să-i spunem, coregrafia, mişcarea, joacă un rol esenţial, într-o distribuţie cu actori extrem de expresivi.

Bogdán Zsolt (şi el, de două ori nominalizat la Premiile UNITER, în 1999 şi 2000, în plus un foarte bun actor inclusiv de limbă română) şi Kézdi Imola au o forţă impresionantă, construind o relaţie cu totul specială în implacabilul ei, între atracţia irezistibilă (declaraţia de iubire a lui Faust către Elena din Troia îi e aici sortită lui Mefistofel) şi inevitabila respingere a lumilor incompatibile. Dragostea e o frîngere, un joc diavolesc, o cale a cunoaşterii şi a pierzaniei, sfîrşitul de neocolit al "tragicii istorii a doctorului Faust".