Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Mélyben (Éjjeli menedékhely) / Din adîncuri (Azilul de noapte)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Azilul Din adâncuri - Mélyben (Éjjeli menedékhely) / Din adîncuri (Azilul de noapte)


aprilie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"În teatru, orice formă odată născută e pieritoare, fiecare formă trebuie să fie concepută din nou, şi noua concepere va purta semnele influenţelor din jur. În acest sens, teatrul e relativitate." (Peter Brook, Spaţiul gol, traducere de Marian Popescu)

Din adîncuri, în versiunea regizorului Keresztes Attila, este o reabordare a Azilului de noapte al lui Gorki, aplicînd asupra textului o grilă de lectură diferită (asumat transgresivă, de la spaţiul de joc şi pînă la unele opţiuni la nivel vizual), capabilă să răstoarne orizontul de aşteptare al unui public format într-o anume direcţie, în general lipsită de riscuri. Azilul unde se strîng perdanţii (oameni cu vieţile răsturnate care au avut cînd­va o cu totul altă condiţie sau poziţie socială) este, cel puţin în primă fază, o remodelare a lumii răsturnate în care călăuza este un iepure alb, similar cu cel din Alice în Ţara Minunilor. Încă de la intrarea în teatru, iepurele e acolo şi atrage atenţia asupra sa prin pancarta pe care scrie "Dumnezeu e mut, dar te aude", pentru ca, mai apoi, după ce orientează pe toată lumea înspre vizuina sa (sala de teatru), unde realitatea este altfel percepută, să povestească despre o ţară de neatins, a dreptăţii şi a împlinirii. Totul este conceput teatral (avem de a face aici cu o reteatralizare accentuată), accentele se mută încontinuu de pe lumea scenei pe lumea teatrului, înglobînd-o pe cea a spectatorilor - lumina în sală se aprinde de mai multe ori în timpul reprezentaţiei -, ele se deplasează şi de pe un personaj pe altul, ducînd, în anumite momente, la o oarecare supraaglomerare.

Scoţînd textul din matca sa, regizorul îi aplică un tratament într-o oarecare măsură procustian, condimentîndu-l cu derapaje în Grand Guignol sau adăugîndu-i chiar elemente de/sau precursoare ale absurdului (a se vedea, nu-i aşa?, însuşi iepurele alb - aici, personajul Luka - sau umbrele unor Pozzo şi Lucky care, prin simpla lor prezenţă mută, par a transfera/a proiecta asupra celorlalţi propria relaţie de interdependenţă reglată de puseuri sado-masochiste). Toate acestea se amestecă într-un cocteil scenic care are impact puternic la nivel vizual, dar care, cel puţin în momentul de faţă, încă îşi caută vocea potrivită. Metafora este amplificată, ridicată la cote intense, uneori chiar de avarie, ceea ce pune o greutate suplimentară pe umerii personajelor înseşi. Ele sînt combinate toate într-o structură intenţionat dizarmonică, ce rezonează cu acordurile deformate de pian şi vioară şi cu gemetele care completează construcţia de altfel suficient de permisivă a ambientului sonor, pentru a permite orice adăugiri sau amplificări, în orice moment.

Aflaţi cu toţii într-o casă în ruine, cu ornamente aparţinînd unei alte epoci şi care nu mai pot fi recondiţionate (condiţia de şantier perpetuu pare a fi general acceptată), ocupan­ţii azilului îşi petrec timpul angajîndu-se în false interacţiuni (chiar dacă ei conversează între ei, nu se creează nici o legătură între emiţători şi receptori) sau alergînd bezmetici între oglinda de pe perete şi cea a apei care inundă ameninţător refugiul unde sînt cu toţii captivi, în neizbutite încercări de trecere într-un Dincolo pe care şi-l doresc cu toţii. Dacă în anumite momente, iepurele alb este izolat vizual de toţi ceilalţi, în altele, Actorul este cel spre care se deplasează accentele atunci cînd patrupedul supradimensionat se retrage pentru a-i pregăti acestuia ieşirea din scenă. La toate astea se adaugă şi cortina doar pe jumătate lăsată, după care se ghicesc nu numai personajele, ci şi actorii care îşi intră în rol, totul ţintind spre o intenţie de construire a unei dimensiuni metateatrale (a se vedea aici şi reflectoarele la vedere, încadrate în spaţiul de joc), care adaugă un ornament în plus întregului ansamblu. Căutările personajelor se fac, astfel, simţite la nivel de reprezentaţie, ea avînd în continuare nevoie de reglaje de ritm şi de tonalitate, pentru a-şi găsi cursivitatea necesară direcţionării. Rece şi închis în sine, spectacolul este articulat la nivel teoretic, avînd calea deschisă pentru a pune în practică, în mod susţinut şi (dis)cursiv, premisele de la care porneşte.

Teatrul Naţional Tîrgu-Mureş, Compania Tompa Miklos
Mélyben (Éjjeli menedékhely) / Din adîncuri (Azilul de noapte) de Maxim Gorki
Regia: Kersztes Attila
Asistent regie: Csép Zoltán
Traducerea: Gábor Andor
Decoruri: Fodor Viola
Costume: Bianca Imelda Jeremias
Muzica: Boros Csab
Cu: Gáspárik Attila, Gecse Ramóna, Meszáros Iblolya, Tollas Gábor, Korpos András, Meszesi Oszkár, Tompa Klára, Varga Andrea, Nagy Dorottya, Ördög Miklos Levente, Bokor Barna, Galló Ernő, Bányai Kelemen Barna, László Csaba, Bartha László Zsolt, Orbán Zsolt.



 Toate articolele despre Mélyben (Éjjeli menedékhely) / Din adîncuri (Azilul de noapte)


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mircea Sorin Rusu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer