Fotografie de familie - Jacques sau Supunerea

Când stirpea ta este profund legată de tradiţie te supui acesteia şi mănânci ce ţi se dă, chiar de ar fi vorba de cartofi cu slănină. Undeva în casa unei familii aristocrate - într-un spaţiu care aduce cu "o expoziţie" a portretelor rubedeniilor (scenografia nu ne specifică exact în ce cameră ne aflăm), indicând un consistent arbore genealogic - mama, tata, bunicii şi sora încearcă să îl convingă pe Jacques să-şi recunoască greşeala, să devină demn de neamul "slăninăriei" şi ca treaba să iasă bine îl pregătesc şi de însurătoare cu o tânără care nu e suficient de urâtă pentru gustul tânărului.


Regia Laurei Maria Vlădoiu porneşte la drum propunând actorilor un joc nerealist, provocându-i la gesturi şi posturi caricaturale solicitându-le un aport extra de energie fizică. Totuşi, se menţine tendinţa actorilor de interiorizare a trăirii, ceea ce duce uneori la o incoerenţă în redarea personajelor.

Familia lui Jacques este un mic grup de personalităţi anchilozate. Alexandra Buză este mama: isterică, instabilă emoţional, teatrală şi prefăcută. Provocarea apare în dozarea energiei pe care o emană, altfel personajul ajunge să oscileze între doi poli, este fie prea tensionat, fie prea dizolvat transformându-se într-o apariţie obositoare. În rolul tatălui, Ionuţ Toader îşi însuşeşte uneori o severitate care nu permite comicului să se declanşeze. Ioana Chiţu şi Robert Gutunoiu realizează cele două personaje de compoziţie, bunicii. Dezarticularea, decrepitudinea, glumele deşucheate ale bătrânului şi gelozia octagenarei sale soţii, redate cu măsură stârnesc râsul şi îi situează printre personajele care ies în evidenţă de-a lungul spectacolului. Jacqueline (Silvana Mihai), sora cu o vârstă incertă - există o nepotrivire între atitudinea uneori copilărească şi viclenia cuvintelor sale - îşi asumă cu entuziasm rolul de instrument de convingere pentru familie, din dragoste pentru "mămica", pentru "tăticu'", pentru Jacques...

Şi dacă vorbim de familii bizare, nici cuscrii nu se lasă mai prejos: Ana Maria Turcoiu (scurta intrare în scenă şi intervenţiile sale sunt momente foarte comice) şi Ionuţ Niculae (plin de galanterie, uneori înşelătoare) sunt mai puţin părinţi pentru Roberta şi mai mult peţitori sau precupeţi.


Jacques este nemulţumit şi caută nod în papură "familiei iubitoare". Sabia dezmoştenirii ce atârnă deasupra capului, se dovedeşte ineficientă în cazul lui. Poate pentru că, de fapt, doar el ştie cum stau cu adevărat lucrurile. Dar şi el este cronometrabil ca toţi ceilalţi, iar asta s-ar putea să-l convingă... Slăbiciune umană... Cătălin Jugravu realizează un Jacques sensibil, cu o lume interioară care mocneşte şi care se eliberează după întâlnirea cu Roberta. Patul logodnei devine un carusel cu căluţi pictaţi (soluţie regizorală şi scenografică care ar putea fi dezvoltată), iar preludiul amoros este o cursă pe tărâmul nisipos al "cetăţii sahariene". Momentul apariţiei tinerei ar putea fi exploatat cu mai mult curaj, pentru ca intrarea sa să se întipărescă în memoria spectatorului, făcându-se apel la impresia pe care o fac stranietatea înfăţişării fetei şi fascinaţia celorlalţi faţă de ea. Mădălina Craiu este o Roberta cu nenumărate poveşti de istorisit - tertipuri femeieşti pentru a cuceri? - care are mai multă înclinaţie spre latura neîndemânatică a personajului său, decât spre seducţie şi atracţie. Relaţia dintre cei doi tineri se derulează liniar, iar tensiunea erotică este susţinută în mare parte de text. Poate tocmai pentru că simţim cu greu atracţia care încolţeşte între logodnici, finalul pare brusc, neîmplinind spectacolul.


Laura Maria Vlădoiu poate da mai multă încredere propunerilor regizorale juste pe care le oferă (câteva exemple ar fi: momentul în care întreaga familie ascultă discuţia logodnicilor, scena dezvăluirii pasiunii lui Jaques pentru cai, abordarea temei efemerităţii vieţii). De asemenea, actorii pot merge cu mai multă siguranţă pe mecanismul comic conceput alături de regizor, care de cele mai multe ori doar se intuieşte de-a lungul spectacolului.

Echipa trebuie să îşi cultive răbdarea faţă de text, de situaţii şi unii faţă de alţii. Partenerii de scenă trebuie să lucreze împreună, să se asculte şi să relaţioneze, paradoxal, pentru a sublinia lipsa de comunicare şi absurdul existenţei personajelor despre care Ionesco vorbeşte în piesele sale.


Casa familiei lui Jacques este o capcană. Chipurile surâzătoare atârnate pe pereţi ascund priviri iscoditoare şi voci acuzatoare. Fiecare moment important este imortalizat într-o fotografie ca să rămână pe veci legat de memoria colectivă a neamului. Toate ieşirile sunt înfundate. Tradiţia este o ramă, iar tu un personaj prins în ea, singura scăpare este sufletul, visul, dragostea...


Producţie UNATC "I.L. Caragiale".
Jacques sau Supunerea de Eugène Ionesco.
Spectacol de licenţă Regie-Teatru. Clasa: conf.univ.dr. Felix Alexa, conf.univ.dr. Ion Mircioagă.
Regia: Laura Maria Vlădoiu.
Scenografia: Ruxandra Manolovici. Mişcarea scenică: Constantin Enache. Asistent regie: Ruxandra Vera Ştefan. Light design: Alexandru Bibere
Distribuţia: Cătălin Jugravu (Jacques), Silvana Mihai - anul I, Arta Actorului (Jacqueline), Ionuţ Toader (Jacques tatăl), Alexandra Buză (Jacques mama), Robert Gutunoiu (Jacques bunicul), Ioana Chiţu (Jacques bunica), Mădălina Craiu (Roberta I şi Roberta II), Ionuţ Niculae (Roberta tatăl), Ana Maria Turcu - anul II, Arta Actorului (Robert mama).
Foto: Ruxandra Manolovici.