Regizorul J.J. Abrams este cel care a scris Forever Young (obsesia întoarcerii în timp), Armaggedon, scenarist la serialele tv de succes Felicity, Alias şi Lost, regizorul filmelor Mission: impossible 3 şi 4, al frumosului SF Super 8. În 2009 el a creat un reboot al seriei Star Trek, cu eroii binecunoscuţi, dar tineri, abia intraţi la Academia Spaţială, aşa cum era trendul atunci cu prequel-uri de toate felurile.
Continuarea atât de aşteptată este scrisă la mai multe mâini, dar, unul din cazurile rare şi fericite, asta nu se simte. Nu sunt discrepanţe, nu se simt diferenţe de stil sau ruperi de ritm.
Partea a doua are deseori montaj paralel foarte reuşit, care ţine acţiunea mereu cu sufletul la gură. Mai mult umor decât prima parte, mai multe emoţii, nava legendară arată mai bine ca oricând, iar efectele - de o claritate ieşită din comun - umplu la greu filmul şi ochii tuturor. Încă de la început, din prima secundă după insertul care-ţi prezintă planeta, plonjezi în acţiune 200% şi filmul continuă numai aşa, fără să te lase să respiri. Ritm susţinut, soundtrack de luat acasă, efecte 3D la care priveşti încântat fix ca un copil (fan sau nu al seriei). Oraşele sunt mai grafice şi mai gotice decât în filmul din 2009, iar nemessis-ul mai potolit, dar mult mai puternic.
Chiar dacă acum costumele arată ca pulovere din anii '50, mai puţin performante şi imbatabile, există printre ele câteva care îţi iau ochii. Cel ca de aramă al lui Spock când stă în vulcan - demn de cel de aur din alt SF memorabil, Sunshine. Plus costumele mulate, cu căşti mici în care ţâşnesc Kirk şi Khan în spaţiu (cum se antrenau în prima parte).
Scene de mare forţă plastică, electrice, cu adevărat eroice - ieşirea navei din apă, intrările în viteza luminică, warp, când liniile continue celebre din serie sunt un fel de traseu / jet luminos albastru, în interiorul căruia eşti şi tu ca spectator graţie 3D-ului, linii care se despart şi se dezintegrează acum în particule printre care pluteşti (magic!).
Prim-planuri grozave cu cei mai expresivi ochi din serie (sau lentile), iar klingonienii au aici coifuri şi ochi albaştri. Multe momente dramatice, umane, emoţionante, câteva până la lacrimi. Şi un patriotism mai bine temperat şi mai subtil aici. Machete ingenioase, de la monolitice structuri-staţii spaţiale, la capsule şi mici nave de luptă. Nu foarte multe măşti ale unor specii din diferite galaxii, însă, cele câteva din cadru, nostime şi interesante. Urmăririle înfioară de plăcere şi pe fani şi pe cel care nu ştie niciun joc video. Explozii mai multe, şi un efect de teleportare mai accentuat şi mai frumos. Ca în filmele cu Poirot, în care vezi tot, dar abia la sfârşit detaliile sunt puse cap la cap, rezolvarea vine neprevizibil, victorioasă.
Doctorul John, adică Khan, este mereu drept, reţinut, cu vocea gravă, joasă, apăsată, foarte convingător în scenele statice, în fugă şi în lupte. Roşcovanul Benedict Cumberbatch, aici brunet şi cu faţa machiată palid, reuşeşte un tur de forţă. Îl întrece lejer pe Eric Bana, negativul din filmul anterior. Unul din monoloagele lui, dramatic, de forţă, este aproape shakespearian. Privire concentrată, economie de mijloace, voce formidabilă şi un trup atletic - un tot perfect. După serialul tv Sherlock şi thrillerul Tinker Tailor Soldier Spy, intră acum în galeria vedetelor de clasă A. Distribuţia este în bloc reuşită, cu echilibru armonios între umor, dramatism şi părţi lirice.
Plin de inovaţii tehnice, de cadre reuşite plastic şi de mişcări de aparat, plus racorduri şi montaj numai bune pentru un SF de superacţiune, filmul de faţă vorbeşte apăsat - în genul în care au făcut-o toate de dinainte - despre prietenie, onoare, loialitate şi diplomaţie. Lecţia perfectă numai bună de digerat de toate neamurile planetei.
Este filmul care face legătura cu trecutul - cu situaţii din filmele vechi - şi cu viitorul - pregătind terenul pentru situaţiile care ştim că au existat. Un reboot încântător şi mai mult ca sigur o bornă pentru viitoare continuări. Aşa cum ştim din 2009, Spock din trecut îl întâlneşte pe Spock în vârstă din viitor. Adică acelaşi actor Leonard Nimoy din seria Star Trek, inclusiv din serialul din '66. Tot ce a funcţionat în prima parte, regizorul ştie cum să facă să meargă şi aici. Spock bătrân e întâmpinat cu aplauze în sală, ca la teatru. Un omagiu frumos pentru toată seria.
Sunt şi aici secrete şi multe salvări în ultima secundă, mult mai tensionate, mai calde. Niciun moment de plictiseală, suspans în fiecare cadru, umor destul, 3D din plin.
Chiar dacă pare că are mai multe finaluri, filmul se încheie glorios. Nava Enterprise nu a arătat niciodată mai bine. Celebra replică "Space: the final frontier" e la locul ei, ca să baţi din palme. Iar genericul de final este cea mai bună şi mai potrivită promisiune că acest lucru e posibil şi la îndemână, într-o călătorie digitală printre planete şi stele, încheierea potrivită pentru un blockbuster de calibru.