Drive-in cu nebuni şi bestii - Woyzeck

Marie (Kézdi Imola) năvăleşte în scenă cu un copil din cîrpe în braţe; e ca un animăluţ lăsat să zburde de unul singur pe pajiştea largă. Pînă cînd are, brusc, revelaţia celor o sută de perechi de ochi - ai spectatorilor - care-o privesc ca-ntr-un acvariu; sub presiunea lor, comportamentul Mariei se schimbă, ca forţată de o mînă magică ea reintră în automatismul mişcării - aktivität - cu orice preţ, al cărei imperativ îi domină lumea.

Lumea ei, lumea Woyzeck-ului lui Mihai Măniuţiu, dar nu neapărat al lui Büchner, e un soi de staţie experimentală a umanităţii, un experiment concentraţionar întru abrutizare, oferit spre observaţie unui public de a cărui prezenţă, dincolo de un imaginar ecran, "cobaii" sînt conştienţi. Mai mult, adeseori perspectiva se dublează sub forma unui "cinematograf în cinematograf": gloata de masculi scurt-circuitaţi de instincte primitive de împerechere îşi are propriul ei drive-in, în care-şi poate savura scenele preferate (pe Marie), oferite pe viu spectatorilor de dincolo de celălalt ecran-perete.

"Garnizoana" lui Büchner e, în montarea de la Cluj, un spaţiu concentraţionar post-uman, iar Woyzeck (Bogdán Zsolt) însuşi - produsul lui exponenţial. Proiecţiile video (imagini înregistrate care însoţesc momentele de maxim emoţional, ceea ce se suprapune, de fapt, cu maximă brutalitate - una, desigur, estetizantă, a cărei forţă e dată de tehnica unică şi extraordinara condiţie fizică a actorilor) fac, în substrat, legătura cu originea, de ştire de Libertatea, a subiectului piesei. Ochiul camerei de filmat explorează pe-ndelete detaliul suferinţei şi plăcerii intime, în mod fragmentar şi indecent, la fel cum la ştirile de după-amiază sînt înregistrate cu scrupulozitate sîngele închegat de pe tăişul toporului şi lacrima de pe obrazul femeii rămase văduvă. Medierea imaginii o face agresivă, căci ostentativă în suferinţa pe care-o exhibă (suferinţă christică, pentru Woyzeck, e sugestia primei scene), iar din această agresiune cel care priveşte face în egală măsură parte.

Există o coerenţă în acest mod de construcţie, coerenţă a regizorului în decorticarea textului, deşi discutabilă ea însăşi prin exces de certitudini: lagărul lui Măniuţiu e populat de agresori şi agresaţi, de nebuni şi bestii, la fel de abrutizaţi şi aneantizaţi intelectual, stimulaţi doar de infuzii autoinduse - fie sex, fie ruletă rusească - de adrenalină, perpetuatori inconştienţi ai unei forme de orgie brutală şi continuă. Pentru alţii Hamlet contemporan şi desculţ, Woyzeck e aici, prin forţarea liniilor, o victimă alienată, o fantoşă, incapabilă să mai discearnă binele de rău, pentru care uciderea iubitei (a lui şi-a multor altora) e încă un pas inevitabil în drumul său haotic, dar sigur, spre anularea ca om. Unificată şi ea caracterologic, Marie e o copilă - mamă de copil, care visează încă la căluţul-dada, dar are instincte puternice: instinctul împerecherii, instinctul exploatării, nu şi pe cel al morţii; într-un fel absurd, Marie vede lumea cu ochii băiatului din La vita e bella. Lipsiţi de complexitatea lor autonomă, Nebunul şi Tamburul Major sînt unul şi acelaşi (Hatházi András), cînd unul, cînd celălalt, faţa desprinsă de abulia înconjurătoare şi cea iremediabil ancorată, cinic şi inconştient, în realitatea ireală; cînd unul, cînd celălalt, şi mereu împreună, Căpitanul (Bács Miklós) şi Doctorul (Bíró József) fac un cuplu de Eichmann şi doktor Mengele, agresiunea individuală şi socială întrupată masiv în replica ei nazistă, dar nu în replicile büchneriene.

Mai presus de toate, e în spectacolul de la Cluj o agresiune a privirii, privire de televiziune sau cinema comercial, ieftin. Şi cam atît. Întreg spectacolul lui Măniuţiu e o pervertită versiune teatrală de drive-in, de emoţie mediată, la care vii fără să renunţi la prea mult din confortul personal şi de unde, la urma urmei, poţi pleca în trombă, înainte chiar de genericul final, după ce-ţi vei fi satisfăcut pofta vampirică de sînge...

Căci, dacă, acuzat de exces speculativ, Woyzeck-ul lui Radu Apostol de anul trecut e într-adevăr o formă suprainterpretativă (se şi baza pe o variantă de text mai amplă decît cea a traducerii româneşti din anii '50, de la care a plecat Măniuţiu), deşi coerentă cu sine, de exploatare a textului büchnerian, cel al lui Mihai Măniuţiu e un exerciţiu de descompunere prin simplificare, de reconceptualizare prin reducerea derivaţiilor care-ar putea încurca drumul lin al spectacolului. Şi el coerent cu sine, altminteri, pe deasupra capului lui Büchner şi al textului său...


Fişa tehnică:

Teatrul Maghiar de Stat, Cluj
Woyzeck
de Georg Büchner
Regia: Mihai Măniuţiu
Decorul: Mihai Constantin Ranin
Costumele: Valentin Codoiu
Coregrafia: Vava Ştefănescu
Cu: Bogdán Zsolt, Kézdi Imola, Bács Miklós, Bíró József, Hatházi András, Salat Lehel, Dimény Áron, Orbán Atilla, Sinkó Ferenc, Molnár Levente, Laczkó Vass Róbert, Galló Ernö, Buzási András, Fogarasi Alpár

(Deplasare realizată cu sprijinul AICT - secţia română)