iunie 2013
Zilele Arhitecturii, desfăşurate la Cluj între 15 şi 18 mai, au reunit expoziţii, proiecte pentru spaţiul public, conferinţe, dezbateri, workshop-uri şi proiecţii de scurtmetraje. Tema evenimentului bienal a fost Crossing Borders, cu rolul de a sparge convenţiile despre arhitectură ca simplu design sau construcţie şi de a deschide o perspectivă asupra implicării ei în plan social, inspirată de oameni, în relaţie cu domenii conexe, un demers în care studenţii au dat dovadă de creativitate, ingeniozitate şi un simţ acut al spaţiului urban şi al problemelor sale. Programul a fost unul destul de diversificat, încercând să creeze un echilibru între subiectele sau dezbaterile teoretice şi transpunerile lor în aplicaţiile practice organizate de studenţi, acţiuni care, per ansamblu, au reuşit să anime oraşul şi dincolo de zona centrală. Trebuie să recunosc că, iniţial, aveam în vedere doar două prezentări, ale unor proiecte-documentar despre care citisem în ultima vreme, numai că în periplul meu printre locaţii, m-am intersectat şi cu altfel de manifestări, am intrat în ritm şi, până la urmă, am vizitat mult mai multe evenimente din program.

După cum spuneam, am avut două puncte ţintă, unul dintre acestea fiind expoziţia Post-Industrial Stories, o prezentare a materialul strâns până acum de Marin Raica şi Ioana Cîrlig. Proiectul celor doi urmăreşte efectele dezindustrializării asupra oamenilor şi peisajului. Venind dintr-un oraş care încă se confruntă cu această problemă, mai bine-zis am crescut cu peisajul post-industrial de la Călan, eram curioasă de maniera în care imaginile vor discuta acest subiect raportat mai ales la oameni. Însă, spre deosebire de majoritatea documentărilor de acest gen, obişnuite să ilustreze supra-dramatizat clădiri lăsate în paragină şi oameni aflaţi la limita subzistenţei, Post-Industrial Stories nu exploatează imaginarul industrial în cadre impozante cu "mamuţii părăsiţi" ai unei decăderi economice ci conturează contextul pornind de la spaţiul ce a fost locuit şi încă este locuit, cu accent puternic pe comunităţile construite în jurul sau chiar pentru aceste centre industriale. Punctul de interes al celor doi fotografi-jurnalişti este ceea ce se întâmplă după închiderea centrelor, cum decurge viaţa oamenilor, cum s-au adaptat poveştile şi experienţele lor la situaţiile nou apărute. În acest sens, fotografiile culeg frânturi din cotidian, cu portrete,  momente din fabrică - ce a mai rămas şi ce mai e folosit -, devenirea, interiorul locuinţelor, tinerii, peisajul, dar într-o notă caldă şi familială. Pe de-o parte, ea ţine de intenţia fotografilor de a surprinde imagini cât mai apropiate de realitatea trăită, nu de şoc sau spectaculos, de a evita imaginile tipice repetate de mass-media. Pe de altă parte, această abordare este şi rezultatul faptului că Ioana Cîrlig şi Marin Raica locuiesc o perioadă de timp în locaţiile alese, ceea ce constituie o influenţă în percepţia spaţiului şi a oamenilor pe care-i întâlnesc.
 


Expoziţia a valorificat foarte bine acest aspect. Fotografiile puse în rame, înşirate de-a lungul pereţilor, piesele de mobilier (un recamier, o masă de bucătărie, câteva scaune) au reconstruit întru-câtva atmosfera unui spaţiu privat, iar imaginile au transmis privitorului o parte din acea apropiere care se naşte între fotograf şi subiectul lui, printr-o înţelegere a celuilalt ca fiind asemenea nouă, nu doar personaj de ştiri. Post Industrial Stories este încă în lucru, dar e un proiect de urmărit şi susţinut tocmai fiindcă reflectă probleme neînchise din arealul social şi face asta fără să includă oamenii şi locurile într-un framing şi o tipologie rigidă.

Proiectul a fost prezentat într-una din încăperile unei case nelocuite din centrul Clujului, spaţiu în care s-au desfăşurat simultan şi alte două expoziţii. Una dintre acestea a fost compusă din proiecte de arhitectură aparţinându-le studenţilor. Deşi panotarea a fost interesantă, proiectele, prea numeroase şi lipite unul de celălalt, au fost greu de urmărit, mai ales în lipsa machetelor. La parter, o altă încăpere a expus lucrări care au îmbinat arhitectura cu moda şi designul.

Mândrie şi Beton a fost celălalt proiect pe care îmi doream să-l văd. Proiecţia s-a ţinut la Casa Tranzit, fostă sinagogă transformată în spaţiu de artă contemporană şi manifestări culturale. Documentarul realizat de Ioana Hodoiu şi Petruţ Călinescu descrie într-un mod amuzant-realist situaţia oşenilor plecaţi masiv în străinătate, lăsând în urmă sate aproape nelocuite. Fenomenul nu este unul singular. Cazul oşenilor este însă unul aparte, dat fiindcă ei nu s-au stabilit în afară, ci muncesc acolo pentru a-şi construi case în localităţile din care provin. Satele din Maramureş, deşi puţin populate, sunt într-o continuă transformare. Înălţarea de locuinţe cât mai grandioase a devenit o tradiţie care înghite rând pe rând tot ce a mai rămas din clădirile vechi. Dincolo de absurdul acestei situaţii, în care maramureşenii trăiesc în Franţa în condiţii aproape mizere pentru a-şi investi economiile în case pe care nu le locuiesc, documentarul ridică întrebări cu referire la viitorul acestor sate, cum şi dacă vor mai putea fi întreţinute casele imense, despre rolul şi funcţia construcţiilor, dar şi despre situaţia tinerilor care, în virtutea acestei tradiţii, se văd nevoiţi să ducă mai departe obiceiul de a-şi etala avuţia, trebuie să aleagă între a se stabili acolo şi a construi aici.
 
 

Revenind la proiectele propuse de studenţii arhitecţi, STRADA - atelierul de imaginaţie urbană, a transformat strada Mihail Kogălniceanu într-un loc experimental de interacţiune. Evenimentul a fost promovat de-a lungul a câtorva săptămâni în care studenţii au plasat în stradă piese de mobilă primite din donaţiile clujenilor, amenajând locuri de privit arhitectura şi două terase pe malul Someşului, care, la rândul lor, ofereau trecătorilor şansa de a se aşeza comod şi de a privi oraşul pe care nu-l mai observă în tumultul cotidian.

STRADA a fost un one day run show mai elaborat, cu mici programe artistice, de la repetiţii de muzică, la un tur fictiv al posibilelor locuinţe din stradă - realizat în colaborare cu studenţii de la Teatru şi Film, desen pe ferestre agăţate de copaci, lecţii de tango şi o proiecţie de scurt metraje. Primăria oraşului şi-a "făcut" din nou datoria, respectiv a uitat de cererea studenţilor şi de avizul pe care aceştia îl primiseră pentru eliberarea carosabilelor din zonă. După discuţii şi clarificări, cel puţin strada a fost închisă circulaţiei, iar evenimentul, decalat cu vreo două ore, s-a desfăşurat cu tot cu maşinile rămase parcate.
 
 

Miza proiectului a fost tocmai aceea de a oferi o altă perspectivă asupra străzii şi de a sublinia calitatea ei de spaţiu al conexiunilor, al întâlnirii, în condiţiile în care trecătorii aleargă de la o destinaţie la alta, într-un flux care imită circulaţia maşinilor. Singurul lucru deranjant a fost cortina imensă, amplasată la intrarea străzii. Chiar dacă rolul ei ţinea de intrigă, ea a trasat o delimitare clară între două spaţii care ar fi trebuit de fapt să se continue: strada circulată şi strada locuită. În loc să lase trecătorii să parcurgă şi să încerce acest spaţiu, pe care oricând îl pot revendica, îl pot locui, cortina a transformat totul în ceva care a făcut referire mai degrabă la o lume a spectacolului, a teatralităţii, acolo unde trecătorii devin spectatori şi sunt mai puţin implicaţi. Asta s-a simţit şi în reticenţa oamenilor în ocuparea propriu-zisă a străzii: s-au lăsat convinşi să participe abia după câteva încurajări, mulţi rezumându-se la a privi în trecere, de la distanţă. Dincolo de acest aspect, STRADA a îmbinat o serie de practici pe care le întâlnim în fiecare zi şi de care nu suntem neapărat conştienţi că locuiesc urbanul, aşa cum sunt muzicanţii la colţ de stradă, terasele pe care le luăm cu asalt vara, şi mai ales noi, reflectaţi în toate vitrinele.

Un alt centru de atracţie a fost Pavilionul ZA din centrul Clujului, primul pavilion de tip rid shell din România, o construcţie care s-a asamblat mai întâi drept, ca o placă, pe jos, iar apoi colţurile au fost împinse treptat până la forma finală. Acest proces a durat trei zile. Pe durata evenimentului, pavilionul a găzduit workshop-uri creative şi de familiarizare cu arhitectura. Parcul Mobil, plimbat prin Cluj şi amplasat în diferite locaţii, l-am prins din mers, absolut întâmplător, în Mărăşti. Dată fiind configuraţia cartierului, locaţia a stat sub deviza "După Blocuri". Intervenţiile au adus la cunoştinţă problema spaţiilor verzi, mai ales în zonele care au trecut printr-o densificare în perioada anilor \'80, iar spaţiul verde aproape a dispărut. Totodată, metoda ingenioasă la care studenţii au apelat, a ghivecelor cu flori şi improvizaţiile de piese de mobilier, oferă o posibilă soluţie despre cum poate lua formă un spaţiu recreativ într-un mediu acaparat de betoane.
 

Înapoi în centru, fostul palat al contesei Bethlen sau Grădina Boema, reamenajat recent pornind de la un workshop al Facultăţii de Arhitectură şi Urbanism, a găzduit, pe lângă o serie de concerte - la care de altfel m-am simţit foarte bine -, şi o expoziţie în colaborare cu studenţii de la Universitatea de Artă şi Design. Mare parte a lucrărilor expuse au fost înclinate spre design, dar printre ele s-au regăsit şi lucrări cu spirit critic. Una dintre acestea a tratat limitarea şi aglomeraţia urbană (de la construcţii la masele de oameni), care strâng individul în spaţii tot mai reduse de mişcare şi existenţă. Însă, lucrările care au reuşit să atragă cel mai mult atenţia reconstituiau, prin imagini la scară mare, un fragment din peisajul clujean împânzit de cabluri, extinse la modul real şi în spaţiul expoziţiei. Este o problemă actuală a oraşului şi un impediment pentru toţi cei ce doresc să admire peisajul urban.
 

Mi-ar fi plăcut să ajung şi La Terenuri - Spaţiul Comun în Mănăştur, un proiect încă în funcţiune, axat pe utilizarea spaţiului public şi grădinărit, în sensul de producţie verde. Din câte am înţeles, acesta face parte dintr-un proiect internaţional şi constă în transformarea spaţiilor urbane părăsite, printr-o cooperare cu cetăţenii.

Aşa cum menţionam la început, programul Zilelor Arhitecturii a dorit să acopere aspecte problematice din ceea ce înseamnă arhitectura ca spaţiu locuit şi spaţiu public, viaţa trăită în mediul urban, dar şi să ofere posibile soluţii. Rămâne de văzut cât din acest manifest va găsi ecou de acum încolo.

Sursă imagini: Oana Mager şi Alexandru Ionaş-Sălăgean 

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus