Marian Baciu a realizat un film despre opera şi personalitatea lui Gellu Naum. Filmul (produs de Sahia) este susţinut de muzica lui Ştefan Niculescu, unul dintre cei mai importanţi compozitori români contemporani. În film apar actori de prestigiu ca Gheorghe Dinică şi Marin Moraru, critici de film de largă audienţă ca Iulia Blaga şi Alex Leo Şerban, regizori de notorietate mondială ca Andrei Şerban şi David Esrig, poeţi rafinaţi ca Simona Popescu şi Dan Stanciu, scriitori bine cunoscuţi în Occident ca Herta Müller şi Oscar Pastior. Am făcut această trecere în revistă pentru a da doar o idee despre forţele activate în acest film care îl evocă pe Gellu Naum, pe om mai presus de scriitor.
Poezia este o ştiinţă a acţiunii, spunea el. Sau suntem ecourile utile ale unui lucru important ce s-a petrecut undeva departe. Starea poetică se află mai presus de poezia ca atare. Suprarealismul, de asemenea, este mai mult decît un curent literar, este o stare de spirit, o reaşezare a universului prin identificarea relaţiilor oculte.
Calea şarpelui este, cum ar veni spus, dîra lăsată pe pămînt de reptila mitică de care se leagă destinul proto-părinţilor noştri.
Gellu Naum a avut o viaţă lungă şi poate şi din acest motiv a avut calitatea de a fi un excepţional privitor, un artist al detaliului, un ghicitor al coincidenţelor, un spectator furat de sufletul său care nu a trădat niciodată starea poetică fundamentală. Filmul, prin tot ceea ce conţine, evocări, imagini de interior, dar şi zăboviri îndelungate în curtea de la Comana, aducerea în prim-plan a unor fotografii din tinereţe, are desigur un caracter mozaicat, dar în egală măsură se află sub un fel de nostalgie a unităţii. Ca un alchimist al cuvintelor şi al propriei vieţi, Gellu Naum a vrut să descopere un principiu coerent şi tainic în extraordinara diversitate a cosmosului. A vrut să adune ceea ce la prima vedere pare separat. De aceea a mizat totul pe o iubire eternă şi a văzut în soţia sa, Lyggia, nu doar partenerul de viaţă alături de care îmbătrîneşti, ci acea jumătate cosmică prin care se realizează androginatul şi prin care omul nu mai reprezintă ceva trecător, ci este o efigie a primordialităţii.
Filmul lui Marian Baciu, însoţit, cum am spus, de muzica stranie, concentrată şi totuşi expansivă a lui Ştefan Niculescu, poate fi interpretat şi ca o restituire a Paradisului locuit de cei doi veşnic îndrăgostiţi înainte de a fi de acolo alungaţi. Şarpele mitic realizează cercul perfect în aşa fel încît începutul şi sfîrşitul se întîlnesc în ofranda cuvîntului de iubire.
După '89 Gellu Naum, se ştie, s-a bucurat de o celebritate aproape neverosimilă. Foarte mulţi din tînăra generaţie au venit spre el, răsturnînd paradigma pe care noi, cei mai vîrstnici, deja ne-o însuşiserăm. În locul lui Nichita Stănescu sau al lui Ioan Alexandru venea acest poet care crea o vrajă inexplicabilă. Evident, nu e vorba de nici o concurenţă stupidă, dar peste ani şi ani vom dori să înţelegem ce s-a întîmplat în aceşti ani de atîta lume a venit spre Gellu Naum. De ce romanul său Zenobia e considerat aproape o capodoperă iar piesele de teatru s-au jucat cu sala plină? Răspunsul ar putea fi următorul: Gellu Naum nu a fost nici patetic, nici minimalist. Nu a cultivat cinismul şi nici nu a căzut victimă unei metafizci rigide.
În film unele dintre mărturisirile sale au un caracter voit ezitant, îmbrăţişîndu-l astfel pe cel care-l ascultă şi care în acest fel are sentimentul că intră pe nepregătite într-o altă dimensiune, breşă salutară în universul prozaic. Fără haine sacerdotale, Gellu Naum a slujit un ritual într-o lume sufocată atît de certitudini, cît şi de absurdităţi. Printre orbii care nu ştiu că sunt orbi orbul voluntar duce o misiune secretă. Eu nu sunt neapărat un admirator al poeziei sale, dar citind, recitind poeme din cărţile lui simt că ating ceva care în cazul liricii de care sunt ataşat lipseşte.