Explozie de vitalitate în club - Orquesta Buena Vista Social Club featuring Omara Portuondo şi Eliades Ochoa

Încă ne mai întrebăm de unde vine succesul unei ţări în care populaţia nativă a fost invadată de spanioli, a găzduit mii de sclavi şi a suportat o blocadă brutală timp de 40 de ani. În pofida acestora toate, Cuba produce cele mai bune trabucuri, un rom excelent şi un amestec unic de muzică ce îmbină aparenta simplitate cu o profunzime a ritmului. Această insulă pare că secretă o magie contagioasă, menită să răspândească plăcerea de a dansa. O infuzie de vitalitate de pe aceste meleaguri însorite a primit şi Bucureştiul, în seara zilei de 25 iunie 2013, graţie fundaţiei Phoenix.
 
Astfel, Sala Palatului s-a transformat, timp de trei ore, într-un veritabil club, în care s-a cântat şi s-a dansat. Invitaţii au fost Buena Vista Social Club. Buena Vista Social Club a devenit orchestra care cântă muzica de aur cubaneză din perioada 1930-1950. Acum, ansamblul numără 15 membri, alte opt nume ale muzicii cubaneze au mai făcut parte, de-a lungul anilor din formaţie, cele mai sonore fiind Compay Segundo, Rubén Gonzáles şi Ibrahim Ferrer, care au avut şi cariere solo. Orchestra Buena Vista şi-a împrumutat numele de la un club de dans şi muzică foarte faimos şi frecventat din Havana anilor 1940. În 1990, locul i-a inspirat pe muzicianul cubanez Juan de Marcos Gonzáles şi pe chitaristul american Ry Cooder, care au înregistrat o piesă numită chiar Buena Vista Social Club, alături de veterani care cântaseră acolo în timpul epocii de aur a clubului. Nu a fost o sarcină uşoară aceea de a-i reuni pe legendarul compozitor Compay Segundo cu unul dintre cei mai renumiţi vocalişti şi pianişti cubanezi, Rubén Gonzáles...
 
De fapt, Buena Vista Social Club nu este atât o formaţie, cât o atmosferă. Este vorba despre atmosfera localului de dinainte de Fidel Castro, în care epoca de aur a muzicii cubaneze a strălucit cel mai tare printre fumul de trabuc şi unde oameni eleganţi trăiau cântând. Buena Vista Social Club după 50 de ani e o încercare de conservare a spiritului cubanez - atât a muzicii cu versuri străvechi şi cu ritm parcă spontan, cât şi a felului lor vivace, superstiţios şi pasional de a fi. În muzica celor de la BVSC, se reunesc ritmuri ce degajă un farmec intimist şi natural. Desigur, legendara orchestră şi-a împrospătat componenţa, lăstarii nou-iviţi au păstrat, însă, spiritul unic al BVCS, într-o perfectă osmoză de nou şi vechi.
 
În seara de 25 iunie 2013, atmosfera din Sala Palatului a fost aceea a unui club scăldat de o lumină vibrantă, adusă din îndepărtata Cuba. Eterogenitatea care stă la bază în acest spaţiu poate fi înţeleasă şi prin faptul că dintotdeauna Cuba a fost o răscruce, a fost creuzetul în care s-au împletit destine europene şi africane, nordul şi sudul, clasicismul şi barocul. Insula şi populaţia ei poartă urmele acestor influenţe, armonizarea unor contradicţii. Unicitatea acestor ritmuri muzicale rezidă în armonizarea diferenţelor. Aşa se explică de ce muzica cubaneză seduce, fascinează chiar. Relaţia dintre spaţiu şi muzică este una strânsă, muzica cubaneză ţâşneşte dintre oamenii ce populează satele şi oraşele. Stilul este indisolubil legat de această insulă. Între Cuba şi muzica ei există o reală poveste de amor.
 
Spectatorii care au asistat la concertul de la Bucureşti au fost martorii unor declaraţii de dragoste, ivite dintre încrucişările de stiluri muzicale diferite, dar perfect armonizate. Muzicienii, îmbrăcaţi în costume cu parfum de epocă, au restituit publicului bucureştean poveşti muzicale, într-o atmosferă unică. S-a putut lesne observa legătura profundă dintre străbunii brazilienilor şi cei ai cubanezilor - sclavii africani. Toţi sunt veseli, zâmbitori, mereu "pozitivi", în pofida oricăror dificultăţi. Programul a fost conceput în aşa manieră încât să-i pună în evidenţă pe soliştii orchestrei. Rolando Luna este un pianist remarcabil, care i-a adus un sensibil omagiu lui Rubén González, cel care a iniţiat reînnoirea orchestrei. De asemenea, au fost de apreciat numeroasele intervenţii, pline de strălucire, ale trompetistului Guajiro Mirabal. Alături, le-a stat Idania Valdés, o artistă cu alură de star de cinema al anilor '50, cu o voce puternică de altistă, dar cu un timbru cald. I-a completat neobositul contrabasist Pedro Pablo.
 
Apariţia cea mai aşteptată a fost cea a cântăreţei Omara Portuondo, veritabilă "piesă de rezistenţă". A cântat de-a lungul vieţii alături de Nat King Cole, Maurice Chevalier şi Ibrahim Ferrer, iar la cei peste 80 de ani pe care îi are acum Omara are vitalitatea unei tinere şi prezenţa unei dive.
 
Înzestrată cu voce flexibilă, ce poate acoperi registre largi, ea cântă cu uşurinţă un bolero sau o baladă, trece apoi la sonorităţile de jazz, fără a pierde din culoare sau expresivitate. E şi o artistă desăvârşită, comunicând şi înlesnind dialoguri muzicale cu publicul. Tema principală abordată de ea a fost dragostea; purtată de texte care înfloresc romantismul şi învăluie prin nota uşor melancolică. Glasul plin de sensibilitate a mângâiat publicul care, anterior, fusese provocat la dans de Carlos Calunga, Jesus Ramos şi Barbarito Torres.
 
Balerina de altădată, costumată în roşu şi fuchsia, şi-a bucurat fanii cu piese ca Tres palabras, No llores mas sau Veinte Anos, melodii ce i-au adus atât ei cât şi colegilor de scenă faima mondială. Un moment emoţionant a fost acela în care a cântat în duet cu soţul ei, un chitarist din orchestră. Omara şi "Papy" au reamintit, prin melodia Quizás, celebrul duet al Omarei cu Ibrahim Ferrer. Au dansat într-o tandră complicitate, demonstrând că muzica nu are vârstă. A răspuns publicului, care-a rechemat-o la rampă, reluând un succes al ei Dos Gardenias. La optzeci şi trei de ani, Oamara Portuondo, emană bucuria de a fi pe scenă şi rămâne un model incontestabil în zona divertismentului de calitate.
 
Printre aceşti "copii mari"-artişti, publicul bucureştean a descoperit paradoxala lor încredere în viitor. În acest "club", şi la optzeci de ani poţi face orice, având credinţa că trebuie să profiţi, cu farmec, de orice moment al vieţii. De asemenea, lecţia cubanezilor a demonstrat că muzica are (şi) o funcţie socială, ea se împarte şi cu alţii. Muzica reuneşte şi seduce, aşa cum reiese şi din versurile melodiei Dos Gardenias: