Filmele cu vampiri, zombi sau vârcolaci nu sunt chiar pentru toată lumea. Aşa că un proiect de acest tip de la Marc Forster, regizorul delicatelor, atât de sensibilelor Monster's Ball, Finding Neverland şi The Kite Runner, poate să mire. Dar, să nu uităm că tot el a regizat Machine Gun Preacher şi continuarea la seria nouă Bond, Quantum of Solace. Adică omul potrivit care să îmbine partea emoţionantă, de familie, cu cea de accelerată acţiune dintr-un film de gen. Şi, veţi vedea cu siguranţă, World War Z te ţine chircit în scaun, te surprinde deseori, te sperie destul, te târăşte în convenţia poveştii.
Desigur, faptul că protagonistul este interpretat de Brad Pitt va cântări mult la vizionarea lui. Actorul, frumos cum îl ştim, aduce aici sobrietate, concentrare, e potolit şi fără exagerări, venind în rol cu propria experienţă de familist, e prezent în fiecare cadru şi credibil în fiecare în parte. Rolul tatălui care vrea să-şi păzească familia şi ajunge, din întâmplare, eroul care poate să salveze planeta cred că este cel mai bun din cariera lui, partitura aceasta cu zâmbet trist îi va aduce cu siguranţă cele mai multe şi mai meritate premii.
Ecranizarea romanului lui Max Brooks (fiul regizorului Mel Brooks şi al actriţei Anne Bancroft) e reuşită, susţinut tensionantă, cu multe scene frisonante. Au fost atâtea filme despre epidemii, despre zombi umblând chelalii pe străzi, drame, horror-uri de serie B sau comedii cu adolescenţi. Cel de acum combină mai multe genuri într-un întreg interesant. Fără tone de hemoglobină ţâşnind în prim-plan în jeturi sau ralenti, filmul aduce noutăţi în genul horror.
Morţii-vii de aici au auzul foarte fin şi o voinţă de a transmite "boala" ieşită din comun. Ochilor orbi şi sticloşi, ca şi contorsionări trupurilor, li se adaugă acum sunete guturale, de porci sacrificaţi, care dau foarte bine în momentele-cheie. Adunarea lor în grupuri cu viteză supersonică, în valuri mareeice, sunt gândite ca isterice piramide de şobolani speriaţi. Iar scenele cu ei unii peste alţii, originale şi uluitoare, cu efecte digitale reuşite, sunt puncte forte şi de neuitat pe harta poveştii.
Dincolo de efectele speciale, o mare bilă albă are filmul pentru o distribuţie foarte plăcută, echilibrat performantă. Mireille Enos, ca soţie blândă şi înţelegătoare a protagonistului trimis în misiune la capătul lumii, e o actriţă de calibru greu. Am văzut-o cu toţii în Gangster Squad, dar, după rolul de aici pentru care merită un premiu pentru cel mai bun rol secundar, cu siguranţă o vom tot vedea de acum încolo. Are o tehnică, o mimică, o carismă ieşite din comun. Sunt scene când aproape îi fură cadrul lui Brad Pitt.
Muzica, cu inserţii de instrumente metalice asiatice, accentuează interesant suspansul, surpriza şi tensiunea în cadru.
Încă din pregeneric, înţelegem că ritmul va fi mereu cu sufletul la gură, o cursă contracronometru, pe care urmează să o vedem dacă va fi cu izbândă sau nu. E o idee foarte bună că regizorul te introduce brusc în acţiune, fără explicaţii. Fuga pentru viaţă nu vrea amănunte.
Fiind filmat în 3D, tot ce aleargă sau zboară e făcut să vină spre spectator. Zombii atacă direct, frontal, avioanele se prăbuşesc spre cameră, procedeu care măreşte ingenios frica.
Alternând bine momentele de calm cu cele de panică, povestea te poartă pe sus, într-un ritm cu sufletul la gură. Nu ai timp să ridici din sprâncene la accentele patriotice americane, la locaţiile alese, multele filmări în oraşe diverse, fiecare cu specificul local. Filmat strâns şi deseori din mână, cu montaj sacadat, World War Z are aerul realist, documentar care lipsea la toate celelalte filme cu cei întorşi să bâjbâie pe străzi. Multe scene cu ritm susţinut, care ştiu să întoarcă bine clişeul în favoarea lor.
Filmul are două lucruri distincte, numai ale lui. Primul este modul plăcut în care regizorul alege să arate cum înţelege eroul ce se întâmplă, cum începe să lege cap la cap detaliile, cum găseşte soluţii în amănunte arătate puţin în ralenti. Apoi interesant este finalul. De obicei, acţiunea se precipită, măcelul din filmele de gen vine după curse de 100 de metri garduri, gâfâieli şi urlete. În mod original şi neaşteptat, aici acţiunea încetineşte, începe să meargă în vârful picioarelor.
Având rama atât de largă, cu subplotul militar-politic, cu cel ONU, povestea este emoţionantă, caldă, ataşantă. Vocea din off a lui Pitt, un mesaj-avertisment, duce mai departe o simplă poveste cu bau-bau.