Nesurprinzător, Marfa Girl se găseşte acum pe YouTube, lipsindu-i până şi aura piratescă a torenţilor sau a olimpicei karagărgi. Din păcate pentru Larry, YouTube-ul funcţionează ca un televizor, iar Bravo am citit o singură dată, pe la 13 ani, şi nu m-am abonat.
Din orice direcţie i-aş desface filmul, nu pot să nu remarc ce la modă-i Larry Clark. OK, acum copiii fac filme de la 3 ani; la 6 sunt deja în post-producţie cu primul lungmetraj, la 17 şi-au terminat cariera după 4 Cannes-uri şi se angajează consultanţi pe management la PriceWaterHouse Coopers. Dar până atunci... Câtă inocenţă, câtă piele! Pielea ca un soi de garanţie a sincerităţii, cum altfel mă poţi "atinge" dacă nu aşa, dacă nu cu părul tău din ochi?
Orăşelul Marfa stă părăsit lângă graniţa Mexicului. Aici, câţiva nubili se dau cu skate-ul, iar conflictul pare greu de găsit. Ia să vedem cu cine ar putea intra în conflict nubilii, în speţă nubilul principal. Cu părinţii. Nu. Are o mamă tolerantă, care îi explică duios că personal nu-i place, aşa cum probabil nu-i place îngheţata de fistic, atunci când fiul ei e fugărit de poliie cu jeep-ul. Nu e cuşer. Nu e, cum să zic, nu e modern. Cu prietena. Ţ. Nubilul principal îmbrăţişează dragostea liberă, iar pentru prietena lui nutreşte sentimente purissime, care-l transformă într-o oră 40 într-un model moral, strălucind în putrefacţia decadentă a periferiei neglijate de entităţile exploatatoare, vezi distribuitorii "strâmbi".
Paranteză. Marele atu al filmului e că arată nubili şi nubile în chiloţei şi fără, ceea ce-l face un excelent film de cuplu la orice vârstă. Prospăt îndrăgostiţi, divorţaţi reîntâliţi, gheiuţi visându-se fugind la braţdin faţa mitralierelor nigeriene pentru a se regăsi într-o capelă de cărămidă, înconjuraţi de suedezi zâmbitori, priviţi împreună Marfa Girl şi vă garantez cel puţin atingeri diafane după, dacă nu un bukkake angajat!
Ceea ce îşi doreşte şi domnu' poliţist de frontieră, un soi de monstruleţ terorizat de tăticu', unul dintre cele mai slabe, mai schematice şi mai ridicole personaje pe care mi-a fost dat să le văd în ultimul timp într-un film cu pretenţii. Cel puţin am înţeles în sfârşit ce-nseamnă sintagma "film cu pretenţii". Într-un interviu mai vechi, publicat recent în Observator cultural, Ovidiu Bose Paştină vorbea despre confuzia dintre "filmul despre artă" şi "filmul de artă". Cam acolo stă şi Larry Clark, nehotărât dacă a face un film despre adolescenţi e acelaşi lucru cu un film cu adolescenţi.
Bine-nţeles, există nişte lucruri OK, în primul rând un interes real pentru conflictele cultural-identitare din zonă. Poliţia de frontieră îi apără pe nubilii coolşi pe prietena lor artistă de transfugii mexicani care-i aprovizionează cu iarbă (am uitat să spun, în uitata de lume Marfă, o ditai fundaţia culturală organizează rezidenţe, iar nubilii provinciali jamm-uiesc pe chaoscilatoare şi alte chitări). Doi dintre cei trei poliţişti-personaje sunt hispanici: unul dintre ei, o "nucă de cocos" - neagră pe dinafară, albă pe dinăuntru, unu' care n-are nicio problemă să-şi aresteze propria etnie, când o vede fugind pe graniţă. Apoi, pentru diversitate - probabil stătea deprimat lângă monteur în faţa Mac-ului - Larry bagă un mix de imagini surprinzător, pentru care şapo, o să-ncerc şi eu în următoru' film, dacă subiectul e îndeajuns de slab.
Mai există un moment interesant în Marfa Girl, când Larry Clark schimbă tonul, glisând perceptibil către documentar, interogându-şi personajele din perspectiva diferenţei culturale dintre artista albă privilegiată şi toţi ceilalţi. Simţim că fata devine un subiect de documentar, şi că tatăl ei hipiot, care a încurajat-o să se culce cu cât mai mulţi băieţi ca să trăiască bucuria vieţii, chiar există. Privit aşa, din unghiul unui documentar despre "tinerii din ziua de azi", Marfa Girl poate avea o anumită valoare. Problema e că de la Gummo (1997, regie Harmony Korine) până la Klip (2012, regie Maja Milos), trecând prin Ken Park-urile lui Clark, am tot văzut pielea transformată în subiect de film, ea devenind acum mai mult un punct de interes antropologic pentru generaţiile viitoare. Ca film, e plictisitor. Am reţinut o profă de istorie blondă sexi în luna a opta, care-l spencuieşte pe nubil cu rigla.