Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Panorama Blues, 2013

O seară la Panorama Blues 2013 (Ghelari, Hunedoara)


FilmSense, iunie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Duminică, 23 iunie 2013, am plecat din Cluj-Napoca de dimineaţă. Nu era un soare zdrobitor, nu era nici aglomeraţie, aşa că drumul spre Călan a curs cît se poate de bine. Aveam o serbare în familie la orele prînzului, apoi, spre seară, voiam să ajung la Panorama Blues. O primă ediţie a unui festival ce vrea să împămîntenească ideea că pentru blues la cel mai înalt nivel trebuie să mergi la Ghelari. O atitudine pe care o merită şi muzicienii care au urcat pe scenă şi locul desfăşurării evenimentului. Eu am fost atît de încîntat de ceea ce am văzut şi am ascultat acolo încît, uneori, îmi venea să ţopăi de bucurie că - după exemplul dat de Gărâna pentru jazz - şi aşa ceva e posibil în România.
 
Ghelari e o (fostă) localitate minieră, un aşezămînt atestat istoric în jurul anului 200 î. Hr. pentru exploatarea minereului de fier, activitate care a fost sistată aici acum zece ani. Comuna Ghelari se află la 20 de kilometri de municiupiul Hunedoara, în ţinutul pădurenilor, o zonă celebră pentru prelucrarea lemnului, pentru arhitectura ţărănească aparte şi pentru portul său popular deosebit. O zonă cu peisaje răpitoare, situată la peste 700 de metri altitudine şi mărginită de Depresiunea Ţării Haţegului în sud, de rîul Mureş în nord şi de Munţii Poiana Ruscă în vest. După Ghelari, pe un drum forestier se poate ajunge pînă (la capătul lumii) în satul Alun, un loc în care mai trăiesc cinci persoane (cu poveşti pe măsură) şi în care poate fi găsită una dintre cele mai vechi biserici de lemn din ţară, una prezentă în acte începînd cu 1733, astăzi în căutare de fonduri pentru restaurare.
 
Pînă în Alun mai sînt trei sate, Ruda, Poieniţa Voinii şi Bunila. Aproape de Ghelari e un alt sat important pentru metalurgia românească, Govâjdia, unde se află un furnal care a funcţionat între anii 1806 şi 1918. Iar între Govâjdia şi Hunedoara e o cale ferată îngustă care facilita accesul la furnal, o cale ferată pentru care s-au săpat două tuneluri, unul de peste 700 de metri lungime. Unul dintre podurile mari ale acestei construcţii se văd în drumul care duce din Hunedoara spre lacul Cinciş, Govâjdia sau Ghelari (drum care pînă la un punct e comun celor trei destinaţii). Potenţialul turistic al acestei zone este uriaş. O refacere a acestei căi ferate pentru trasee turistice, o amenajare a galeriilor romane de la Teliuc sau Ghelari, satele din jurul Ghelarilor şi obiectivele care deja sînt aranjate cumsecade - castelul Corvinilor sau Mănăstirea Prislop - ar face din această zonă o destinaţie (de turism cultural-istoric) mai mult decît onorabilă. Un fapt cu atît mai important cu cît un festival precum Panorama Blues vrea să devină un punct de atracţie important pe harta naţională.
 
Pe două trasee care însumează - fiecare în parte - aproximativ 80 de kilometri, se poate ajunge la cele două Sarmiszegetuse, Regia în Munţii Orăştiei şi Ulpia Traiana, după Haţeg. Drumul spre Regia poate oferi cîteva popasuri la alte cetăţi dacice, iar drumul spre Ulpia Traiana oferă posibilitatea de a vedea o parte din bisericile medievale aflate în Ţara Haţegului. Astfel, pentru un weekend pînă la o săptămînă, zona e mai mult decît ofertantă din punct de vedere turistic, fără să luam în calcul posibilitatea de a goni cu bicicletele on road si off road în jurul Glelarilor sau posibilitatea de a înota în lacul Cinciş. Şi mai e ceva, în Ghelari e una dintre cele mai impresionante biserici ortodoxe de găsit la noi. Construită pe stîncă sub îndrumarea preotului Nerva Florea, biserica e aparte nu numai prin amplasament, ci şi prin faptul că nu respectă un stil arhitectonic precis (sau fiindcă îmbină mai multe stiluri), cu şapte turle, dintre care două în faţă de 47 de metri înalţime şi o cupolă care poate sta fără emoţii lîngă cea care acoperă catedrala ortodoxă din Cluj-Napoca. Curtea acestei biserici este de un kitsch monumental (construit în timp!), cu pavaj cu marmură şi mozaic şi cu lei galbeni de piatră cu statura unui caniche, care privesc spre intrare.

 

Am ajuns în ograda imensă a pensiunii Panorama, gazda festivalului, înainte de ora nouă. Pe scenă era timişoreanul Mircea Bunea alături de basistul Victor Miclăuş, de tobarul Levi Molnar şi de Bogy Nagy, voce şi muzicuţă. Ceea ce m-a frapat instant a fost sunetul. Ca sonorizare, referinţele mele pentru aer liber sînt Rolling Stones, Bucureşti, 2007 (dar amintirea e difuză şi nedublată de încercările de a avea în casă un sunet decent) şi ceea ce se petrece anual la Gărâna. Raportat la locul de desfăşurare (considerabil mai mic la Panorama decît în celelalte două spaţii, dar cu posibilitate de reamenajare pentru un public mai numeros, fără probleme), sunetul auzit la Ghelari a fost de cel mai înalt nivel. Bătaia în premier te zăpăcea, nuanţele loviturilor sau perierii cinelelor era clară-cristal, ritmul basului tot timpul prezent, plus chitara, vocea sau muzicuţa: indiferent cît de aglomerat era pasajul muzical, totul era foarte clar, tare, aşa cum trebuie - în fapt - atunci cînd vine vorba de muzicieni care se respectă respectînd publicul.
 
La finalul serii mi-a fost jenă că înainte de festival nu îi ştiam pe cei mai mulţi dintre muzicienii care au urcat pe scenă. Toţi păreau că au muzica pop la degetul mic şi că - muzical vorbind - pot atinge fără probleme orice destinaţie pop-rock-blues şi-ar propune. Mircea Bunea a ajutat soarele să apună cu trilurile sale de chitară, un instrument care, în mîinile lui, părea o jucărie purtată în zbor de un copil fericit. Diavolul în persoană. Secondat exemplar de unul dintre cei mai buni basişti din România (pe care îl are alături şi în Mircea Bunea Trio) - Victor Miclăuş. Acesta din urmă a colaborat de-a lungul anilor cu Horea Crişovan, cu AG Weinberger, Liviu Butoi, Toni Kuhn sau cu Laura Stoica. Alături de Mircea Bunea au fost şi Bogy Nagy şi Levi Molnar, care lucrează - în principal - în cadrul altui proiect muzical, Burning Table, în zona rock-ului alternativ spre progresiv, ceva între Alice in Chains şi Porcupine Tree, după cum putem constata din piesele prezente pe site-ul trupei.
 
Al doilea recital al serii a fost oferit de Marcian Petrescu & Trenul de noapte. Marcian Petrescu, voce, muzicuţă, poveşti pentru copiii mari, Rareş Totu, chitară, Constantin Bărbăşelu, baterie, şi Attila Hadnagy la bas. Marcian Petrescu părea inepuizabil - atît ca interpretare, cît şi ca poveşti împărtăşite spectatorilor, sau ca gestiune a sound-ului ajuns la public (a explicat cum umiditatea atmosferică ridicată perturbă treptat instrumentele, care au nevoie de mici re-acordări pentru a păstra notele la locul lor; a coborît de pe scenă în timp ce colegii săi de platou ofereau solo-uri chibzuite, pentru a lua pulsul sunetului în boxe şi pentru reajustări la pupitrul de comandă a instalaţiei de sonorizare). Piesele compuse şi interpretate de Marcian au istoria lor, care - în acest concert - s-a împletit cu istoria blues-ului, Charlie Musselwhite (prezent, ca invitat, pe ultimul disc al lui Petrescu, desCîntece de Blues), JJ Cale, Buena Vista sau Rolling Stones fiind parte din repertoriul muzicienilor români, ca stil, poveşti sau cover-uri. Pornind de la Rolling Stones, Rareş Totu împreună cu Attila Hadnagy au condus exemplar o suită de pasaje în care trupa a oferit replici unor piese celebre interpretate de Mc Hammer, Michael Jackson sau Queen. O istorie a culturii populare încadrată cu inteligenţă într-un peisaj autohton, unde gluma, băutura, nevasta au capătat consistenţă printr-o reprezentare ţinută la un nivel artistic de invidiat!
 
Invitatul-surpriză al lui Marcian Petrescu a fost percuţionistul Corneliu Stroe, care a lucrat mai bine de douăzeci de ani cu pianistul Harry Tavitian şi a fost alături de Ovidiu Lipan, Johnny Răducanu, AG Weinberger, Alexandru Andrieş sau Nightloosers în diverse alte proiecte. Corneliu Stroe a fost puntea de legătură cu ultimul act al serii, un jam session de peste o oră, început de Mike Godoroja & Blue Spirit, cărăra li s-au adăugat apoi şi componenţii Trenului de noapte.

Mike & Blue Spirit au oferit o piesă-concept în deschiderea jam session-ului, aproximativ douăzeci de minute de blues-experimental (spre rock progresiv) de cea mai bună calitate, cu ritmuri line şi frenetice, cu incantaţii rock şi visări mitice înălţătoare. Şi tocmai asta mi-a plăcut mult la acest basm sonor oferit de Blue Spirit - că în ciuda eclectismului afişat, nicio clipă trupa nu a dat impresia că va creşte un ghiveci muzicalo-spiritual reprobabil. Şi cu un aemenea sound trainic, apoape că au fost acceptabile mişcările şamanice pe care le executa Mike Godoroja (în trecerile sale de la atitudinea Robert Plant la atitudinea Jim Morrison). Care a revenit, apoi, în propria persoană şi, alături de colegii de la Blue Spirit - Alex Vişan, chitară, Vali Vătuiu, tobe, Robert Ardeleanu, bas, şi Luca Marius, chitară, mandolină, orgă -, de Marcian Petrescu şi de membrii Trenului de noapte au cîntat prima jumătate a discului prim al celor de la Led Zeppelin, fragmentînd compoziţiile britanicilor cu solo-uri proprii, delicioase. Plus un duel Alex Vişan - Rareş Totu în încheierea primei ediţii a Panoramei Blues. Un festival care, dacă va reuşi să se dezvolte coerent, va fi pentru blues ceea ce e Gărâna pentru jazz.
 
Foto: Ovidiu Manoilescu



 Toate articolele despre Festivalul Panorama Blues, 2013


1 comentariu

  • Etc.
    florilegium, 07.07.2013, 07:35

    Un articol util. E bine că se mai scrie și despre muzică.



Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Panorama Blues Festival 2013, 22-23 iunie 2013, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer