Pentru că Paul Thomas Anderson şi-a făcut un nume - deşi reputaţia lui s-a construit din filme foarte diferite -, The Master a fost imediat încadrat în contextul filmografiei lui. Deşi nici aşa nu s-au putut spune lucruri precise: seamănă cel mai mult cu There Will Be Blood (2007) şi, prin subţirimea plot-ului şi opacitatea sa emoţională, e radical opus faţă de Magnolia (1999), film compus din poveşti cât se poate de emoţionale care se întretaie; în schimb, în The Master, abia se întretaie poveştile celor doi protagonişti. Alt unghi de atac, încurajat de zvonurile din perioada de producţie, a fost analizarea lui The Master (a cărui acţiune începe la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial) ca pe un film despre naşterea Bisericii Scientologice. Există similarităţi între Lancaster Dodd (Philip Seymour Hoffman) şi L. Ron Hubbard, fondatorul mişcării scientologice; printre altele, momentul istoric în care apare cartea lui Dodd, The Split Sabre, coincide cu cel în care a apărut Dianetics a lui Hubbard. Doar că expoziţiunea filmului e atât de eliptică şi, de altfel, scientologia e o doctrină aşa pestriţă, încât e greu de demonstrat că asta e "Cauza" controversată pe care o servesc discipolii din jurul lui Lancaster Dodd.
Un punct de plecare propice în discutarea filmului e mai degrabă relaţia instabilă de mentorat între cei doi protagonişti, Dodd şi Freddie Quell (Joaquin Phoenix) - un veteran de război care tocmai a debarcat după victoria Statelor Unite asupra Japoniei şi care, o dată eliberat, pare incapabil să se pună pe picioare în viaţa civilă. Cum observă Richard Brody, filmul e şi o bătaie între două stiluri actoriceşti diferite. Dacă prietenia lor e lipsită de transparenţă, deşi e miezul emoţional (şi chiar narativ) al filmului, e pentru că ambii sunt inflexibili; când Hoffman şi Phoenix sunt împreună, par să consume mai multă energie reglându-şi raportul de putere: Dodd îl provoacă pe Freddie să iasă din carapacea lui, iar Freddie îi rezistă. Sunt într-un echilibru negativ perfect: învăţătura lui Lancaster e chestionabilă şi situaţia lui Freddie e disperată. Dacă The Master e reticent în dramatizarea codependenţei lor - refuză s-o facă să înflorească sau să-i crească spini-, s-ar putea să fie un merit al filmului, nu numai o limitare. În primele secvenţe în care îl vedem pe Freddie Quell, e filmat de la distanţă - să nu ne putem apropia de el prea tare - şi înconjurat de alţi marinari care compromit prin purtarea lor măreţia ieşirii victorioase din război construită de alte filme. În rolul lui Quell, Phoenix e mai închis şi mai fragil ca niciodată; e emaciat, încruntat, vorbeşte puţin şi din colţul gurii şi pare sub influenţa băuturii după reţetă proprie care îl face pe Quell irascibil şi agresiv.
Regia lui Paul Thomas Anderson accentuează trăsăturile lui Quell: adesea, e filmat în prim-plan, în timp ce din spatele camerei se aude vocea cuiva adresându-i-se fără să provoace nicio reacţie; sau altcândva, după ce-i provoacă pe ceilalţi muncitori de la o fermă cât stă acolo încercând să-şi câştige traiul, e filmat când fuge de ei şi, după puţin timp, urmăritorii lui dispar din cadru şi îl vedem doar pe el, alergând singur peste o câmpie întinsă. Când e în preajma unei femei de care e atras, de obicei rămâne în centrul atenţiei.
În prietenia cu Lancaster e la fel de bine individualizat. În sesiunile lor (ceea ce Dodd numeşte "processing"), e mai viu ca aproape oricând. Pe de altă parte, uneori rămâne la distanţă (când Dodd vorbeşte în faţa unui public, Quell se pierde în mulţime) sau arată de-a dreptul ca un animal de circ în mâinile dresorului: într-o secvenţă, e pus să meargă dintr-o parte în alta a camerei, de la perete la fereastră, şi să descrie ce simte când le atinge; pe Freddie începe să-l irite repetiţia, dar discipolii lui Dodd asistă la scenă solemn.
La polul opus, Maestrul însuşi e o prezenţă impunătoare. Dacă personajul lui Joaquin Phoenix a fost comparat cu Alex din A Clockwork Orange, prestaţia lui Philip Seymour Hoffman i-a adus comparaţii cu Orson Welles. E întotdeauna elocvent şi controlat în exprimare: poate să-şi facă ascultătorii să râdă la jumătatea frazei doar prin felul în care accentuează, sau poate să-i slăbească defensiva lui Freddie doar prin faptul că repetă aceeaşi întrebare zâmbind. Când îl întâlneşte pe Freddie, ia iniţiativa - deşi Freddie îi zice doar că vrea ceva de lucru, el îşi face un mini-CV şi îi spune că e "un bărbat imposibil de iscoditor", la fel ca el. Măiestria lui stă în imaginea pe care o proiectează. De mai multe ori pe parcursul filmului, Dodd îi ia apărarea lui Freddie şi dă semne că ar face sacrificii să-l ţină aproape, dar depinde cu adevărat de el o singură dată - când Dodd pozează pentru Freddie şi stă aşezat în faţa camerei într-un unghi favorabil, aşteptând tăcut ca Freddie să aranjeze luminile, fără să poată protesta dacă îl arde căldura lămpii.
Probabil că dintr-un efort al lui Paul Thomas Anderson de a evita clasicismul, personajele secundare din film sunt mult mai puţin vizibile (şi lizibile) decât protagoniştii. Soţia lui Dodd (Amy Adams), care pare să-l conducă din umbră, îşi face apariţia imprevizibil în toate secvenţele în care e în prim-plan. Fiul lui are un rost minor în poveste - îl provoacă pe Freddie prin ireverenţa cu care vorbeşte despre afacerea tatălui său. O susţinătoare bogată (Laura Dern), care îi primeşte în casa ei pe Maestru şi pe adepţii lui, pare că îl venerează şi în acelaşi timp îl plictiseşte, tocmai pentru că e atât de serviabilă. În jurul lui Freddie nu rămâne nimeni prea multă vreme - singura persoană marcantă din viaţa lui e o prietenă din adolescenţă, pe care o vedem în flashback-uri -, ca să aibă mai multă rezonanţă replica lui Lancaster Dodd: "Nimeni în afară de mine nu te place."
După ce am văzut filmul de două ori, aş spune că valoarea lui nu vine din multitudinea interpretărilor pe care le oferă. Deşi Anderson evită efectele puternice (şi, astfel, surprinde multe nuanţe), sensurile din The Master sunt destul de evidente. La prima vedere, e un film impunător, cu pretenţii de frescă a societăţii americane postbelice care îşi ascunde traumele de sine însăşi şi le deschide calea celor care le scot la iveală, dar soliditatea lui e uşor de atacat. Freddie e totuşi un caz izolat - soarta lui e mai degrabă spectaculară decât reprezentativă -, iar informaţiile laconice despre familia alternativă pe care o întemeiază Lancaster Dodd nu ne permit să judecăm mai mult decât firea patriarhului; Paul Thomas Anderson nu arată precis cum funcţionează.
Nu încerc să sugerez că apărătorii acestui film sunt orbi - aş zice că, din contră, au un simţ vizual dezvoltat, pe care The Master îl solicită deplin.
De altfel, Anderson a ţinut neapărat să filmeze pe peliculă de 70mm, aşa că ar fi nedemn să evaluăm imaginile doar pentru ce reprezintă. Chiar o secvenţă banală, în mizanscena lui Anderson, se îndepărtează de clişeu înspre o anumită valoare documentară: la apariţia cărţii lui Dodd, Quell intră în vorbă cu un bărbat îmbrăcat într-un costum şic, care pare mai puţin interesat de eveniment decât de farfuria din care se serveşte; în mod previzibil, când bărbatul critică învăţăturile mentorului său, Quell îl atacă. Însă cadrul larg în care sunt filmaţi şi timpul scurs până atunci ne permit să absorbim detaliile la care Anderson e întotdeauna foarte atent. Cei doi sunt într-un colţ al clădirii în care Dodd tocmai şi-a ţinut discursul şi lângă ei e o masă cu teancuri de manuscrise; cu un pic de efort de a ne proiecta în situaţia lor, înţelegem că e un moment important pentru Dodd (şi, implicit, pentru Quell), iar celălalt bărbat e un intrus care nu vibrează la măreţia momentului. Fără să facă nimic scandalos şi, de altfel, fără să-l respectăm nici noi, neapărat, pe Maestru, deducem uşor că e ca un om care se poartă necuviincios în biserică şi că va fi pedepsit pentru păcat.
Ce e deosebit în The Master e textura, şi cred că filmul merită revăzut ca să poată fi urmărit fluent, fără să fiţi distraşi (ca mine sau ca alţii) de elanul interpretativ sau de reverenţa pentru actori. Anumite cadre sunt recurente şi efectul lor pur vizual e mai important decât rolul în naraţiune - de pildă, un cadru filmat de sus, în care albastrul mării ocupă o bună parte din ecran, încât prezenţa lui Freddie Quell se face remarcată la urmă; cadrele succesive ne sugerează starea lui Freddie în timp ce călătoreşte, aproape identică în război sau, mai târziu, într-o misiune autoimpusă. La rândul ei, secvenţa în care Freddie îl fotografiază pe Dodd e pregătită de o imagine similară, cu un personaj episodic. De-a lungul filmului, suntem legaţi de percepţia lui Freddie - ca într-un fel de naraţiune interiorizată la persoana I -, de întâmplările şi peregrinările lui, şi îl urmăm inclusiv în flashback-urile şi fanteziile care-i ocupă mintea. Din când în când, Freddie lipseşte din cadru şi îi vedem în lipsa lui pe Dodd şi apropiaţii lui, de care a ajuns să depindă soarta lui Freddie; însă, voit sau nu, în loc să întregească diegeza, discuţiile în absenţă în care Freddie e tratat ca un concept abstract ne fac să ne dorim mai puţin ca situaţia lui să se rezolve; pentru noi, nu e un caz deschis, e ce rămâne dintr-o colecţie de imagini.