Fără a nega importanţa regizorului, Zack Snyder pare să aplice reţeta de rebranding a supereroilor verificată de Nolan în trilogia Dark Knight. De la rebotezare la schimbarea costumului şi culminând cu un soi de realism al genului cu supereroi, care pune accentul pe tehnologie şi explicaţia ştiinţifică a existenţei şi a superputerilor personajului principal şi pe adâncimea lui psihologică (în contra ideii comune că supereroii îşi vor îndeplini rolul indiferent de situaţie, dar care îi vine mănuşă lui Zack Snyder, regizorul lui The Watchmen, singurul film în care câteva milioane de oameni sunt ucişi chiar de către supereroii care ar trebui să îi protejeze). La această reţetă trebuie adăugată preferinţa lui Cristopher Nolan pentru conotativ, trimiteri culturale şi, în general, acel gen de cinema care ascunde informaţii în planul secund.
Aşadar, nu superom, ci om, chiar dacă de oţel, un prim pas spre vulnerabilizarea supereroului. Umanitatea e calea de intrare a dubiului existenţial, de care ar trebui să sufere toţi supereroii într-un univers realist, de genul celui pe care îl construiesc Snyder şi Nolan (în definitiv, e vorba despre nişte indivizi cu o viaţă dublă). Dintre toţi supereroii, Superman e cel mai solar, fără prea multe locuri întunecate de explorat, fără vreo tragedie fondatoare a propriei legende, iar situaţiile limită care îi pun la încercare vocaţia pentru bine nu sunt niciodată un pericol real. Şi atunci, filmul mizează nu pe posibilitatea ca eroul să greşească ci să nu devină, să fie mai puţin decât ceea ce poate fi, o reinterpretare a visului american. Astfel, întreg filmul e construit ca un bildungsroman. Este o tehnică necesară pentru a face verosimil acest gen de cinema: în fiecare nouă serie eroul trebuie să-şi descopere superputerile, chiar dacă biografia lui standard e deja cunoscută publicului larg.
Man of Steel iese în evidenţă prin natura extensivă a acestei autodescoperiri, prin accentul pus pe călătoria interioară, de la paria la supererou. De remarcat tehnica narativă a flashback-urilor succesive care menţin un nivel de dinamism ridicat într-o adaptare în care personajul principal nu-şi asumă nici una dintre identităţile vizuale cunoscute, mai devreme de jumătatea filmului, nici mantia de supererou, nici costumul şi ochelarii de tocilar, oferind publicului o nouă perspectivă asupra unui personaj foarte vechi. Lumea din care provine, un univers mineral de textura şi culoarea grafitului (un semn discret cu ochiul către seria precedentă, unde planeta Krypton e construită din cristale de diamant), element care reflectă cromatic descompunerea fizică şi ruina morală ale unei civilizaţii foarte avansată tehnologic, pare să sufere de toate probleme actuale ale Pământului: epuizarea resurselor, poluare, control strict al destinului individual şi instabilitate politică (trebuie menţionat aici cadrul cu navele de război profilate pe soarele din fundal, un citat evident din Apocalypse Now). Kal-El e primul copil născut natural în acest univers în care reproducerea speciei se face in vitro şi fiecare individ e programat genetic pentru o anumită funcţie socială.
Excepţionalismul care îl marchează din naştere e hrănit într-o lungă călătorie iniţiatică, cu raze gamma pe care extraterestrul le absoarbe de la soarele pământean (favorizarea explicaţiilor ştiinţifice de care vorbeam) şi fulgi de porumb din Kansas laolaltă cu valori americane, toate aceste elemente sublimate în scena atât de americană a apusului peste lanul de porumb de lângă ferma părintească, scenă omniprezentă, stilistic cel puţin, în toate filmele care încorporează visul american: de la origini modeste la mari realizări. Desigur că filmul are o anumită doză de propagandă, inevitabilă având în vedere subiectul şi publicul ţintă dar, acceptând propaganda ca o marcă intrinsecă a acestui gen de film, ceea ce poate fi criticat e modul rudimentar în care ea este pusă la lucru în anumite momente, ca de exemplu în discursurile livrate de cei doi taţi, sau în replicile sforăitoare ale militarilor, prin care spectatorul american mediu e condus de mână spre conotaţiile măgulitoare ale faptului că Superman zboară îmbrăcat în culorile ţării sale.
Când în sfârşit, în ciuda cinematografiei excepţionale şi a scenariul bine articulat (până în acest moment), spectatorul începe să-şi piardă răbdarea cu acest film cu supereroi în care personajul principal nu a dat nici măcar un pumn, regizorul pare că încheie călătoria iniţiatică cu o desfăşurare impresionantă de forţe: personajul îmbracă costumul, extratereştrii invadează Pământul şi jumătate din armata americană are armele aţintite asupra lui Superman în cea mai rapidă escaladare a conflictului din istoria filmelor cu supereroi. Urmează un anticlimax ironic şi amuzant, o mică bijuterie din cea mai pură esenţă cinematografică, succesiunea cadrelor: de la cadrul în care Superman planează christic în contre-jour, trecem în coridorul unui buncăr iluminat artificial, în care supereroul, în cătuşe, este escortat de câţiva militari, deşi impresia evidentă e că el îi conduce.
Referinţele la istoria biblică abundă, unele bine plasate, ascunse în decor, comori de descoperit pentru fanii fideli, altele cât se poate de grosiere şi inutile, ca atunci când supereroul simte nevoia să dezvăluie că are exact 33 de ani. Nu e foarte clar scopul acestor trimiteri. Toată povestea lui Superman este modelată evident după istoria Mântuitorului, însă nici o adaptare nu a marşat pe aceste similitudini, iar referinţele sunt cu atât mai stranii în acest film, în care accentul este pus pe rezolvarea ştiinţifică (sau măcar pseudoştiinţifică) a întrebărilor pe care le naşte existenţa supereroului. Cel mai probabil ele sunt rămăşiţele (sau premoniţiile ce se vor verifica în celelalte episoade ale seriei) unei intenţii de a construi raportul supereroului cu lumea pe nişte baze strict realiste. Cea mai plauzibilă reacţie la apariţia unui asemenea extraterestru ar fi deificarea lui, adică exact reacţia pe care o are mama colegului de şcoală al adolescentului Superman. Din acest punct de vedere, filmul pare mai degrabă să ironizeze. Reacţia mamei este tratată condescendent iar atunci când Superman caută sfatul unui preot, replica acestuia este meşteşugită pentru a crea un interesant joc de cuvinte: "Trust your gut" în loc de ceea ce ar spune în mod obişnuit un preot, "Trust your God".
În a două parte, filmul dezvoltă câteva găuri semnificative în scenariu. Momentul romantic dintre Lois Lane şi Superman de pildă, nepregătit de nimic şi absolut stupid printre ruinele pline de răniţi şi morţi ale New York-ului. NY şi nu Metropolis, pentru că filmul stilizează dezastrul cu trimitere evidentă la 11 septembrie, într-o încercare la limita decenţei, de a stârni emoţie publicului american. Alte lacune în scenariu sunt moartea inutilă a tatălui adoptiv care se duce să salveze câinele blocat în maşina din calea unei tornade (doar ne aflăm în Kansas şi Superman are cizme roşii), pentru ca apoi să refuze demn ajutorul fiului său şi să fie înghiţit de furtună, sau faptul că holograma tatălui biologic, un software în definitiv, este responsabilă în mare măsură pentru victoria asupra invadatorilor extratereştri.
Man of Steel recuperează pe final prin realismul psihologic pus în slujba acelei intenţii de a face lucrurile diferit, de a eluda locurile comune. Filmul inovează în raportul clasic pe care supereroul îl are cu super-răufăcătorul. Generalul Zod nu e dementul de serviciu care vrea să distrugă lumea pentru nici un motiv, e un tip care încearcă să-şi salveze specia, adică exact ceea ce doresc şi oamenii. Filmul se încadrează în limitele genului şi nu e scopul lui să facă spectatorii să-şi pună mari probleme de conştiinţă, dar întrebările serioase sunt acolo, pentru cine vrea să privească atent. Generalul Zod nu e, până la urmă, atât de diferit de alţi generali ai oricărei superputeri şi, cu totul întâmplător, satelitul de supraveghere al armatei, doborât de Superman în finalul filmului, pică foarte bine pe cel mai recent scandal al spionajului global practicat cea mai avansată tehnologic civilizaţie de pe Terra.