De la Giuseppe Tronatore te aştepţi la un film glorios, emoţionant şi uman, în buna tradiţie a neorealismului. Îi plac reproducerile din epoca aceea. Sensibilul, înduioşătorul său omagiu pentru film din Nuovo Cinema Paradiso, amarul Stanno tutti bene, tulburătoarele, cinicele Malena, La leggenda del pianista sull'oceano sau Baaria, realistul, durul La sconosciuta - titluri de forţă în filmografia sa şi în istoria cinema-ului universal, poveşti pe care le-a scris cu talent şi simţul replicii, al momentului dramatic şi al celui comic, bine intarsiat în acţiune.
După o pauză de câţiva ani, regizorul italian ne dăruieşte iar o peliculă ieşită din comun, neaşteptată ca stil, stranie, jocul său de-a şoarecele şi pisica, în cel mai minunat stil vizual întâlnit în ultimul timp pe ecran. Sofisticat, rafinat, cu cadre de încântătoare eleganţă vizuală, ticsite de obiecte de artă care umplu ochii de bucurie, o poveste cu stil ce trage cu ochiul la genul celor gândite cu amuzată perversitate de maestrul Hitchcock sau David Lynch.
Este povestea lui Virgil Oldman, specialist de mare fineţe în opere de artă şi cu cuvânt greu de spus în evaluările în care e imbatabil. Şi, pe cât e de pedant în apariţiile publice, la licitaţiile pe care le conduce cu maiestuoasă atenţie, aproape regal, pe atât de tare îl va răvăşi transformarea poveştii personale.
Filmul prezintă lenta sa deşirare, de la respect la umilire, umanizarea, dezvirginarea unui artist care trăieşte printre lucruri înalt estetice, dar care este cu imunitate scăzută în a trăi viaţa unui bărbat obişnuit. Când o întâlneşte pe tânăra, dezaxata Claire, care i se oferă privirii lacome, aceea care a mângâiat tot ce a produs omenirea mai minunat de-a lungul secolelor, se îndrăgosteşte.
Gradual, cu detalii interesante şi cu paşi timizi de adolescent, pe coridoarele unei case-muzeu, unei case-palat, fără scăpare, filmul te trage în adâncurile piscinei. Căci ştii că povestea aceasta ciudată on / off, cu crize şi serviabilă grijă, nu poate să aducă pacea. Tornatore îl implică, scenă după scenă, la început voyeristic, apoi profund uman, într-o posibilă, la îndemână fericire, Paradisul Pierdut şi Regăsit.
Fără explicaţii, cu mişcări savante şi blânde de cameră, ce se mişcă precum o felină, ca în filmele poliţiste, plus o muzică hipnotică, înstrumentală sau cântată parcă de îngeri, a maestrului Ennio Morricone (poate cel mai obsedant soundtrack după The Mission), filmul te prinde în păienjenişul său, încet, în ritmul său blând, răbdător, periculos, o încolăcire în abis.
Când bărbatul adormit se deşteaptă, iar grija face loc excitaţiei erotice, profesionistul cu fobii sociale se îndepărtează. Perspectiva se schimbă. Personajul său devine din zeu, foarte mic, uman. Transpiră ca toţi ceilalţi, hainele se răscoală din linia impecabilă, părul redevine cărunt.
Piesă după piesă, puzzle-ul se întregeşte sub ochii tăi fermecaţi. Senzorial, senzual şi erotic, nu foarte previzibil, cu un antologic dressing numai pentru mănuşi, cum n-a mai văzut cinema-ul până acum, filmul te pregăteşte ca în filmele cu Poirot pentru twistul final, în care explicaţiile vin în sfârşit ca să facă lumină.
Distribuţie foarte bună în bloc. Donald Sutherland, încă puternic, aici în rol de prieten cu soluţii neaşteptate, Sylvia Hoeks ca obiect al atracţiei, Jom Sturgess perfect în rol secundar pe contre-emploi, după Cloud Atlas, Philip Jackson, pe care îl ştim savuros inspector Japp în seria tv Poirot. Însă puţin probabil, în ciuda frumuseţii cadrelor atât de plastic gândite, a fabulosului perete tapetat cu tablouri celebre, ca filmul să fi avut aceeaşi forţă de atracţie fără Geoffrey Rush în rolul principal. Actorul australian, aici parcă pentru prima dată frumos, cu ochi cu pleoape lăsate în care te scufunzi albastru, cu mare economie de mijloace, de la înţepeneala de început şi până la năuceala ulterioară, este performant în absolut orice cadru.
Povestea aceasta misterioasă, cu metafore subtile (personaj - automat cu cheie, trecerea timpului, peretele zidit - trompe d'oeil cu grădină), suspans bun care te ţine alert, nu numai un film de suflet, un film de colecţie care amuză, care intrigă, care place. Un MUST SEE. Pe ecran mare, să desluşiţi mai bine, mai clar, povestea.