Walter Salles, care cu câţiva ani în urmă (în 2004) ecranizase un alt jurnal / roman autobiografic al unei personalităţi revoluţionare în toată puterea cuvântului - The Motorcycle Diaries urmărind o călătorie prin America de Sud făcută de Ernesto Che Guevara pe vremea când era încă student la medicină -, preia acum cârma unui proiect ambiţios şi adaptează fidel, aproape reverenţios, On the Road. Şirul de evenimente e declanşat odată cu întâlnirea celor doi protagonişti, intermediată de Carlo Marx / Allen Ginsberg în New York - unde Sal (Sam Reilly), proaspăt divorţat, locuieşte cu mătuşa lui şi aspiră să devină scriitor. Iar inspiraţia îi vine în cele din urmă, sub forma unui bărbat pe cât de captivant, pe atât de imprevizibil: Dean (Garret Hedlund) este un hoţ de maşini ocazional, fost gigolo şi un tip cu o forţă de seducţie, se pare, imposibil de ignorat. De fapt, ni se sugerează, nu tocmai subtil, că avem de-a face cu un personaj nonconformist şi dezinhibat, încă de la prima apariţie a lui Dean care, întrerupt în toiul extazului sexual, îi întâmpină pe noii lui prieteni gol puşcă în pragul uşii. În curând, cei doi pornesc la drum. Filmul urmează cronologia cărţii (în măsura în care romanul însuşi intenţionează să păstreze o cronologie), omiţând o serie de întâmplări, dar bifându-le pe cele mai memorabile: perindările frenetice între New York, San Francisco şi Denver, idila dintre Sal şi Terry (tânăra imigrantă de origine mexicană), vizita făcută lui Old Bull Lee / William S. Burroughs şi soţiei lui Jane / Joan Vollmer (cameo Viggo Mortensen şi Amy Adams) şi, ca un punct culminant, călătoria în Mexic, unde Sal se îmbolnăveşte şi este abandonat în cele din urmă de Dean.
Deşi aparent lipsit de un plot clasic sau o structură narativă tradiţională, trăsături care se regăsesc, de altfel, în roman, filmul încearcă totuşi să creeze o serie de mecanisme care să faciliteze identificarea unor acte dramaturgice, ceea ce nu face decât să reducă On the Road - cu tot cu personajele lui halucinant de carismatice - la nimic mai mult decât o poveste care sare din orgie în orgie, descriind parcă o categorie socială a boemiei scoasă din orice fel de context spaţio-temporal, în mijlocul căreia tronează doi hedonişti lipsiţi de orice formă de profunzime. În mod previzibil, filmul e constituit dintr-un periplu de episoade filmate nestatornic din mână şi montate într-un tempo alert, care de cele mai multe ori surprind numeroasele drumuri făcute de personaje, fie ele cu maşina, autobuzul sau autostopul, petreceri cu jazz în care protagoniştii se nimeresc dansând frenetic înconjuraţi numai de afro-americani (ergo - nonconformismul), lungi discuţii insipide interpretate artifical (Tom Sturridge, care aduce aici mai mult a Harry Potter decât a Allen Ginsberg, se lansează cu emfază în lungi şi ridicole discursuri poetice, de parcă Ginsberg ar fi fost mascota şi nicidecum Vocea generaţiei lui) şi, ocazional, scene de (homo)erotism. De multe ori, aparatul interceptează privirile timide ale lui Sal aruncate pe furiş lui Dean, care, menite să conducă relaţia celor doi - temă centrală a filmului - pe un teren ambiguu, nedefinibil, nu fac decât să o reducă la un raport de tip adorat-adorator, Sal părând aici un caz clasic de homosexualitate latentă, descriere care - indiferent de valoarea ei de adevăr - e incompletă.
Paradoxal este că, dacă în carte personajele feminine sunt, vrem, nu vrem, oarecum trecute cu vederea, lipsite de voinţă proprie şi de personalitate, aici Marylou / Louanne Henderson (Kristen Stewart) şi Camille /Carolyn Cassady (Kirsten Dunst) injectează în poveste câte un strop de realitate, amintindu-ne de persoane şi de responsabilităţi abandonate. Însă nici măcar acest demers - aparent un act de justiţie aplicată retroactiv - nu pare mai onest decât o formă convingătoare de political correctness. De altfel, cei doi protagonişti, deşi chipeşi, nu reuşesc să redea personajelor iconice pe care le interpretează vigoarea captivantă care îi caracterizează (Cassady e prezent în multe volume esenţiale ale Generaţiei Beat, Ginsberg dedicându-i chiar celebrul poem-vârtej Howl - "N.C., secret hero of these poems"). În omagiul adus unui roman de căpătâi extrem de relevant pentru generaţii întregi de tineri care caută să respingă conformismul social şi să găsească noi forme de cunoaştere şi spiritualitate, filmul lui Salles rămâne, în eşecul lui de a surprinde esenţialul, lipsit de relevanţă.