Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  San Zimei / Three Sisters

Mai mult decât un documentar - San Zimei


Film Menu, mai 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cu multă modestie, Wang Bing afirmă despre San Zimei / Trei surori  (2012) - cel mai recent documentar al său, care a câştigat în 2012 Marele Premiu în secţiunea Orizzonti a Festivalului de Film de la Veneţia - că este "un film simplu, care s-ar putea să fie prea lung". Simplitatea e atributul cel mai de preţal tuturor filmelor sale, dar sub carapacea ei se ascunde onestitatea unui documentarist care încearcă să rămână fidel lumii surprinse. Cât despre lungime, cele două ore şi jumătate trec pe nesimţite şi te lasă cu senzaţia că ţi-ai fi dorit să nu se termine niciodată. Wang Bing alege întotdeauna personaje marginale, oameni care doar supravieţuiesc şi care nu au timp să-şi pună prea multe întrebări. Personajele sale sunt fie oameni abandonaţi de societate, ca muncitorii din West of Tracks (2003), dezorientaţi din cauza desfiinţării fabricilor în care lucrau de-o viaţă, fie oameni care au decis să i se sustragă, ca "omul fără nume" care trăieşte într-o grotă undeva la periferia unui oraş("Omul fără nume", 2009).
 
În San Zimei, trei surori - Ying (10 ani), Zhen (6 ani) şi Fen (4 ani) - cresc de unele singure într-un sat de munte din China, la 3.200 de metri altitudine, în nişte condiţii greu de imaginat. Tatăl lor munceşte într-un oraş din apropiere şi le vizitează o dată la câteva luni, mama lor le-a părăsit, nu se ştie de când, iar fetele îşi petrec timpul ajutându-şi mătuşa care le hrăneşte în schimb. Acasă la ele totul e jilav, dar fetele, mici, murdare şi mucoase, fac treabă de om mare cu o lejeritate incredibilă, uneori chiar în joacă. Fac focul şi se bucură de el după ce au tras frigul, se iau la întrecere care are picioarele mai ude, scot porcii la păscut şi se caută de păduchi ca să le treacă timpul mai uşor, se hârjonesc până le-apucă plânsul, care trece până la urmă de la sine. Iau tot ce li se-ntâmplă aşa cum le e dat, fără să cârtească, cele mici pentru că încă nu înţeleg mare lucru, cea mare pentru că trebuie să le ţină loc de mamă şi de tată. La mătuşa e mai bine decât acasă, pentru că viaţa încropită de familie le dă o senzaţie de siguranţă, se uită la televizor, o urmăresc pe verişoara lor care îşi face o copertă dintr-o bucată de ziar şi moţăie liniştite în fund, dar asta nu durează prea mult, întotdeauna trebuie să se întoarcă acasă, unde nu le aşteaptă nimeni.
 
Wang Bing îşi urmăreşte personajele de la distanţă şi, de cele mai multe ori, acestea nu par conştiente de prezenţa camerei. Atât în cadrele exterioare, cât şi în cele interioare, personajele sunt în întregime în cadru. Filmând de la nivelul lor, îţi lasă impresia că vezi lumea prin ochii lor şi toate lucrurile devin supradimensionate, iar fetele par nişte liliputani. După interioarele întunecoase, în care principala sursă de lumină e focul, cadrele din natură contrastează prin lumină, dar rămân la fel de apăsătoare din cauza poziţiei camerei şi a reliefului montan care nu lasă prea mult loc cerului în interiorul cadrului. Chiar dacă înregistrează ritmul vieţii lor cotidiene, totul pare să rimeze în interiorul cadrului, iar povestea se întâmplă de la sine amintindu-ne cât de ameţitoare poate fi structura narativă a vieţii înseşi. După apariţia tatălui, care le ia cu el în oraş pe cele două fete mai mici şi o lasă cu bunicul pe cea mare, regizorul alege să rămână cu Ying în sat. Fata acceptă cu resemnare soarta decisă de tatăl şi de bunicul său, îşi spală surorile, le îmbracă în haine curate şi le pregăteşte de drum.
 
Urmărind în detaliu povestea acestei familii abandonate, Wang Bing reuşeşte să obţină imaginea unei întregi lumi lăsate de izbelişte. Pentru a întări această senzaţie, regizorul alege să urmărească o bună bucată de timp doi fraţi, prieteni cu Ying, care au o poveste identică, sau să îi piardă pe fată şi pe bunicul său în secvenţa în care cei doi merg în satul vecin să sărbătorească sfârşitul toamnei. Într-o casă, stau claie peste grămadă copii şi adulţi gălăgioşi şi veseli. Televizorul, focul şi mâncarea dau o stare de bine. Senzaţia de comunitate aflată în exil e frapantă. Discuţiile despre reforma rurală, despre taxele pe care trebuie să le plătească statului sunt ecourile unei lumi care pare să-i fi abandonat pe toţi. Dezorientarea este starea de spirit în care trăiesc aceşti oameni complet neputincioşi în faţa unei societăţi care îi refuză şi le refuză, printre altele, dreptul de a avea mai mult de doi copii.
 
San Zimei nu este un documentar despre sărăcie, aşa cum ar putea părea pentru un occidental care se lăfăie în confortul călduţal societăţii capitaliste, ci un documentar despre supravieţuire şi despre omenie până şi în condiţiile cele mai inumane. Întrebat într-un interviu de ce a ales acest subiect, Wang Bing povesteşte că, trecând întâmplător prin acel sat, le-a întâlnit pe cele trei surori şi le-a întrebat unde ar putea să mănânce ceva. Ying l-a dus la ele acasă şi i-a pregătit nişte cartofi.



 Toate articolele despre San Zimei / Three Sisters


0 comentarii

Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Anca Buja


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer