Scenaristul-regizor Daniel Barnz simplifică problemele de fond, apelând la emoţie şi oferind roluri miezoase unor actriţe carismatice precum Maggie Gyllenhaal şi Viola Davis. Filmul se bazează pe un caz real din SUA (Los Angeles, 2010), în care o şcoală a fost reformată la iniţiativa unui grup de părinţi, folosind Parent Trigger Law - care permite părinţilor să ceară o reformă în cazul în care şcoala nu este performantă. Cazul a fost prezentat, mai întâi, în documentarul lui David Guggenheim, Waiting for Superman.
Maggie Gyllenhaal este Jamie Fitzpatrick, super-mama care se luptă cu sistemul, angrenând multe forţe (părinţi şi profesori). Alături îi va sta Viola Davis, în rolul Nonei Alberts, profesoara care este de acord să transforme şcoala în care ea însăşi lucra, din dorinţa vădită de a îmbunătăţi condiţia şcolară a propriului fiu.
Jamie Fitzpatrick este un soi de Erin Brockovich a educaţiei, luptând cu birocraţia. Mamă singură, cu două job-uri (secretară în biroul unui dealer de maşini şi barmaniţă) vrea ca fiica ei, Malia (Emily Alyn Lind - foarte expresivă) să citească corect, dar asta nu e posibil la Adams Elementary School. Încearcă să deschidă tot felul de "portiţe", oferind ba un zâmbet, ba o Diet Coke, dar nu reuşeşte să obţină transferul în altă clasă al micuţei sale, care suferă de dislexie. Izbindu-se de indiferenţa profesoarei de la clasă şi de neputinţa directorului, încearcă să obţină un loc pentru fiica sa într-o altă şcoală. Profesoara, interpretată de Nancy Bach, pare un monstru de nepăsare şi o fiinţă scufundată în automulţumire. De asemenea, directorul portretizat de Bill Nunn este doar o "rotiţă" împotmolită din pricina sindicatelor.
Ajunsă la Rosa Parks Elementary School, un lăcaş educaţional idilic, Jamie trebuie să treacă pentru înscrierea fiicei sale printr-o... loterie. Este de remarcat farmecul lui Ving Rhames, directorul acestei şcoli de excepţie, care atrage atenţia asupra rolului important pe care l-au avut părinţii în obţinerea performanţei copiilor. Ocolită de şansă, Malia se vede nevoită să revină la şcoala din cartier. Dar la loterie Jamie o zărise printre părinţii participanţi la înscrieri şi pe Nona Alberts, profesoara de la şcoala în care fiica ei învăţa. Ştiind că nu are posibilitatea de a plăti taxe pentru o şcoală particulară, Jamie o abordează pe Nona pentru a obţine sprijinul acesteia într-un demers curajos - reformarea şcolii din cartier.
Nona devine aliata lui Jamie. Părăsită de soţ, deziluzionată de profesia fără prea multe satisfacţii, înstrăinată de corpul profesoral, cu un băieţel ce avea dificultăţi la învăţare, ea acceptă propunerile celeilalte mame disperate. Amândouă vor încerca să revitalizeze un sistem defect.
Viola Davis aduce farmecul său personal şi este credibilă portretizând această mamă de condiţie medie, care încearcă să îndrepte unele greşeli care-au adus-o în această situaţie. Îi mărturiseşte, cu destul patos, fiului său de numai opt ani (Dante Brown) că o mare parte din vină pentru dificultăţile sale de învăţare îi aparţin ei, avusese un accident de maşină când el era doar un bebeluş. Ipocrizia este bine drapată după bunele intenţii, aşa cum face şi atunci când îi convinge pe unii dintre partenerii din cancelarie să pornească lupta contra sistemului anchilozat. Recuperează rapid încrederea colegilor (inclusiv a Breenei, interpretată de Rosie Perez), cu toţii uzaţi de sistem, dar decişi să-şi amelioreze traiul.
Filmul schematizează sistemul educaţional american actual, livrând spectatorilor clişee despre dascăli placizi sau prost pregătiţi, demoni sindicalişti şi părinţi ultra-activişti. Singura excepţie printre profesorii prezentaţi timp de mai bine de două ore o constituie tânărul profesor Michael Perry (Oscar Isaac). Acesta este un dascăl sentimentaloid, care preda matematica dansând şi acompaniindu-se de ukulele. Temporar, el devine aliatul celor două profesoare pornite în cruciada reformei, dar unica lui dorinţă era "de a preda".
Filmul este un soi de propagandă anti-sindicalistă, deghizată în divertisment cu fason "inspiraţional". Ideea sugerată de această melodramă sclifosită ar fi că sindicatele profesorilor din SUA protejează mediocritatea şi menţin lipsa de interes a elevilor. Imaginile sunt crude dacă ne gândim la juxtapunerile dintre mediile şcolare; diferenţele dintre şcolile publice "de cartier" şi cele private sunt imense. Personajul Evelyn Riske, interpretat de Holly Hunter, încearcă să deturneze acţiunile lui Jamie, oferindu-i un loc pentru micuţa Malia într-o şcoală "de lux". Atitudinea acestei profesoare, fiică a unui fondator de sindicat, este una simplistă, aşa cum va fi şi cea a lui Jamie. În bună tradiţie melodramatică, ea nu trădează cauza şi nici pe aliata sa, Nona. Totuşi, pe această cale, deşi indirect, filmul recunoaşte meritele sindicatelor profesorilor. Această uniune a reuşit să asigure cât de cât stabilitate pentru una dintre cele mai defavorizate profesii din America.
Filmul este greoi, împănat cu prea multe clişee şi apasă prea des pe butonul emoţional. Pelicula, scrisă de către Daniel Barnz împreună cu Bin Hill, marchează o ruptură în tradiţia filmelor despre profesorii americani, încercând să inducă ideea că şcolile publice sunt înţesate cu dascăli leneşi şi incompetenţi. Vina pare a fi plasată unidirecţionat într-un sistem ultra-birocratic. Sentimentele din spatele motivaţiei mamelor nu sunt tocmai curate ca lacrima, iar punerea în practică a ideilor pare uşor naivă, având în vedere contextul de tip David versus Goliat.
Deşi finalul este uşor triumfalist (şcoala este reformată încet-încet), speranţa rămâne destul de firavă.
Regizor: Daniel Barnz
Scenarist: Daniel Barnz, Brin Hill / Compozitor: Marcelo Zarvos / Operator: Roman Osin / Producător: Mark Johnson / Monteur: Kristina Boden
Distribuţia: Maggie Gyllenhaal (Jamie Fitzpatrick), Viola Davis (Nona Alberts), Ving Rhames (Directorul Thompson), Holly Hunter (Evelyn Riske), Oscar Isaac (Michael Perry), Lance Reddick (Charles Alberts), Rosie Perez (Breena Harper), Emily Alyn Lind (Malia), Liza