Primele semne ale profesionalizării şi intelectualizării cinematografiei româneşti în ceea ce priveşte filmele "de actualitate" (cu tematică inspirată din "realitatea imediată", iar nu din epoci premergătoare vremurilor comuniste) au început să apară la începutul anilor '60, prin filmele lui Mircea Săucan (Ţărmul nu are sfîrşit, Meandre, 100 lei) şi Lucian Pintilie (Reconstituirea) - opere de scandal, imediat oprite de la distribuţie sau difuzate şi promovate, în cel mai bun caz, cu parcimonie. Apariţia Cursei lui Mircea Daneliuc, în 1975 (când aveau să apară Ilustrate cu flori de câmp şi Filip cel bun, ce surprind alte ipostaze şi tipologii inedite şi "nefotogenice"), marchează un eveniment şi o izbândă. Pentru întâia oară un film românesc "de actualitate", care polemizează cu cinema-ul îmbâcsit, convenţional, neexpresiv, dar şi cu o serie de conformisme sociale, este lăsat să circule liber în reţeaua cinematografelor din ţară, este elogiat de critici (care îl consideră "cel mai interesant debut regizoral din anii '70) şi iubit de spectatorii mai pretenţioşi, încântaţi de firescul situaţiilor şi al replicilor, de jocul actorilor şi pitorescul imaginii.
Cineast autentic încă de la primul film, Mircea Daneliuc ştie să îmbrace cuvintele în atmosferă, să conducă remarcabil o distribuţie şi să povestească cinematografic. Câteva structuri narative (genericul filmului ce denunţă aparatul de filmat ca măsluitor de adevăruri sau datele personajelor ce formează trio-ul principal) din povestea Cursei sunt reluate (amplificate, rafinate, dezvoltând coordonatele de tip ciné vérité), câţiva ani mai târziu, în Proba de microfon şi La capătul liniei - alte două momente de referinţă (şi de excepţie fericită) dintr-o cinematografie a "filmului surd în România mută" (C.T. Popescu).
Privind retrospectiv, filmele care susţineau înnoirea limbajului cinematografic din anii '60-'70-'80 au rămas singulare în producţia acelor timpuri: Mere roşii, Croaziera, Un om în loden, Stop-cadru la masă, Concurs, Faleze de nisip, Sfârşitul nopţii, Secvenţe, Pas în doi - alături de cele amintite deja. Ele însă au însemnat tot atâţia paşi spre un dialog real cu publicul şi chiar cu producţia cinematografică mondială, fără a reuşi să impună o linie fermă, adevărată, a filmului de actualitate românesc.