Încă de la primele cadre, spectatorul întrevede miza: conflictul dintre literă şi duh, dintre un mod de viaţă articulat pe "semnele legii" (Tora, Pentateuhul lui Moise) şi candoarea întrebărilor de copil (ce crede că şi animalele au suflet, că o poză cu un toboşar nu e idolatrie ce trebuie numaidecât distrusă, că puii de turturică au nevoie de mama lor ş.a.m.d.), dintre condiţia de "fariseu" şi cea de "vameş". Rabinul pater familias nu concepe viaţa în afara dogmelor, a moralei potrivit căreia Dumnezeu nu poartă de grija indivizilor din regnul animal şi vegetal, ci rânduie doar soarta omului. A celui "drept" care "Îl slujeşte pe Dumnezeu". Altfel spus, doar evreul peste care se revarsă această "providenţă particulară" e "scop al întregii Creaţii" şi numai el are dreptul să existe. Existenţa celorlalte făpturi - cuvântătoare sau nu - se justifică în măsura în care îi slujesc "omului Torei".
Îndreptăţire de sine, judecată, lege, pedeapsă. Mila, "un gând rău deghizat într-unul bun", nu ocupă niciun loc această ecuaţie a mântuirii gândite contabiliceşte. Cel Preaînalt, aflăm, simte totuşi milă: pentru "distrugerea celui de-al doilea Templu şi pentru surghiunul evreilor - adevărata durere a lumii". Rabinul cel prea evlavios şi prea cărturar simte şi el milă şi rămâne fără cuvinte atunci când, fără să ştie, ajunge să trăiască povaţa iudeului Saul metamorfozat în Pavel pe drumul Damascului: "Cel căruia i se pare că stă să ia seama să nu cadă".
Demersul din Hofshat Kaits / My Father, My Lord (2007), deosebit de sugestiv la nivelul expresiei audio-vizuale şi cu dialoguri minimale, anticipează cumva proiectul temerar al lui Cristian Mungiu, După dealuri (2012). Ambii cineaşti caută nucleul de "omenesc, prea omenesc" din poveste, în timp de religia - fără să fie ilustrată sau contestată în vreun fel - rămâne în fundal.