Plecată în aproape miez de noapte, încă de vineri, am descoperit într-o benzinărie ciocolata Heidi cu vişine, o şosea ultra aglomerată, deşi în weekend n-ar fi trebuit să fie TIR-uri, şi un drum pe care am fi putut să-l întâlnim pe Moş Martin, dar, se pare că-şi luase până şi el o mini-vacanţă. În grădina cu trepte multe şi clopoţei de munte, ne aşteptau Voichiţa şi Mihai, la un vin cu covrigi şi pepene galben şi verde! Am stat la taclale până spre zori şi deja a început tratamentul şi vindecarea. De dimineaţă au fost prelegeri despre romanul poliţist, moderate de un expert editor şi scriitor, Bogdan Hrib (Ucideţi generalul / Kill the General), într-o mare admiraţie pentru scandinavi şi apetitul lor de a cumpăra cărţi, la noi inventând chiar şi un bonus de o bere Silva (că tot nu e departe Cetatea Râşnovului de Castelul lui Carmen... Sylva) la 5 titluri cumpărate. Soluţia de originalitate în scriitură ar fi exotismul estului, şi asta mi-a amintit de personajul lui Satyajit Ray din cărţile (apărute la Editura Taj) şi filmele lui poliţiste: inspectorul Feluda. Iar ecranizări... Deocamdată să ne bucurăm de romanul lui Dan Lungu, pus în imagini de Stere Gulea şi de cel al Ceciliei Ştefănescu, Legături bolnăvicioase, ecranizat curajos de Tudor Giurgiu, chiar dacă nici unul nu-i policier.
Mai apoi o plimbare în Cetatea Rosenau chiar că mi-a schimbat starea de... spirit. Am revăzut pozele cu Amza, lângă care lumea se fotografia cu entuziasm, cortul cu volume, peste care ploua, dar în care te simţeai la adăpost, ca în tranşeele din primul război, făuritorii de teutoni în miniatură şi de linguri de lemn zâmbăreţe şi iubăreţe, îngheţata de ev mediu sau clătitele de la bucătăria cu răsfăţuri, unde totul e gătit cu dragoste de călători şi călătoare.
La cinematograful Nemuritorului Pellea rula The Wolfman, care nu mi s-a mai părut atât de ridicol (compania sfinţeşte... proiecţia), dar când a apărut Geraldine Chaplin, pe post de Mama Omida alias Maleva (sună ca defunctele linii aeriene) a Vârcolacilor şi a mai şi vorbit româneşte, m-am bucurat că memoria mea afectiv-selectivă a uitat momentul, când am cunoscut-o la TIFF, la Cluj, la Despre oameni şi melci!
După însă a fost o întâlnire extraordinară cu doi Pierre (Polveche şi Lamy) din Clichy, veniţi cu primarul şi consiliera culturală la omologii din urbea cu care doresc să se înfrăţească. Muzicieni au cântat şansonete, la care o sală plină, cu oameni eleganţi, veniţi o parte direct de la o nuntă, dar şi cu locuitori dornici de muzică bună, inclusiv un puşti blonduţ, saxon, Andrei, plus cinefilul prof de matematică, a fredonat, pe franţuzeşte, La vie en rose (care pe lângă dulcea culoare înseamnă şi trandafir ca vechia denumire a locului). Şi ca să fie plăcerea completă, şi să ne cucerească definitiv, acordeonistul şi chitaristul, care făceau show, nu glumă, au învăţat notele de la Drumurile noastre ale neuitatului Dan Spătaru. Delir de aplauze şi (în)cântare!
Şi apropo de drumuri am mai avut o revelaţie. Am descoperit un titlu şi o scriitoare, care seamănă cu Jean Seberg, din À bout de souffle: Algele miros la fel - Danemarca, un ghid de utilizare semnat de Teodora Hrib. În periplul spre o altă Cetate Port la Dunăre, de astă dată, a lui Dinescu, am citit-o, într-un tiraj de colecţie, semnat de autoare. Am descoperit că e o ţară a zâmbetelor şi a îngheţatei, a Cofetăriei "La Glace", unde se mănâncă, fără prejudecăţi balcanice, cel mai dulce desert din lume, în toiul iernii, a culorilor, a unei Regine Margrethe a II-a, care nu se îmbracă niciodată în negru şi care l-a tradus şi ilustrat pe Tolkien, cu trilogia lui, a fericirii, a Zeelandei (a ţinutului mării de unde şi Noua... Zeelandă), a monumentelor funerare în formă de navă, a bicicliştilor (olandezii n-au monopol), a sifoanelor şi amintirilor din copilărie, comune, deşi aparţinem unor generaţii diferite, a steagului picat din cer, a parcurilor de distracţii Tivoli cu Roata Mare ca-n Herăstrău, şi Bakken, deschis din 1583!!! Nu cădeţi, vorba călăuzei noastre, pradă capcanei amânării şi citiţi şi restul şi visaţi să ajungeţi în Ţara lui Hamlet!
Şi uite aşa, după cinci ore şi mai bine - racord cu pelicula din deschidere, văzută printre fulgerele de pe cer, trimise parcă anume de Fraţii Lumière, iugoslavul Cine cântă acolo?/ Ko to tamo peva -, am ajuns cu autobuzul (nu chiar ca pe ecran, cu un şofer legat la ochi), la cele mai primitoare gazde din S-E Europei, cei doi M: Maşa şi Mircea Dinescu, înconjuraţi de căţei credincioşi şi lipicioşi, de musafiri aparte de peste graniţele învecinate, şi cu un Festival păstorit de un cunoscător al Balcanilor: Marian Ţuţui (care tocmai ne-a povestit cum a fost anunţat cu aplomb la Palatul Prinţului de Monaco Emir Kusturica: Emirul din Costa Rica!) cu o echipă vizibilă de fete omniprezente şi eficiente: Isabella, frumoasă cum îi e şi numele, Monica, new-look, neobosită şi Vivi cea misterioasă!
Afişul, dar şi expoziţia Danubian Resident, sunt semnate de inspiratul Andrei Gamarţ, Feri ne trece de toate grijile cu un feribot imaginar al cărui nume ar putea fi "Orice e posibil, pentru oaspetele nostru, stăpânul nostru", şi ca să nu facem insolaţie, TV1000, ne-a dăruit câte o pălărie ca a sosiei Reginei Elisabeta din strălucitul bulgăresc, care ar fi putut fi la fel de bine să fie românesc, Misiune: Londra.
La scurt metraje marea surpriză au fost două ale lui Milos Radovic: Patria mea, un
eastern, pandantul westernului din Orient, şi Moartea neaşteptată şi timpurie a colonelului K.K., de un umor nebun, în doar 7 minute, o poveste despre o eclipsă, care la noi circula ca banc: în caz că plouă, va avea loc în... manej, doar că aici gagul e şi mai complex.
Au mai rulat: turcescul Palme d'Or pentru scurtmetraj, din 2012: Tăcut / Sessiz be deng (2012, Turcia, regia Lokman Rezan Yesilbas), excelentele deja cunoscute, dar oricând cu plăcere revăzute, Claudiu şi crapii de Mihai Tănase şi Şanţul de Adrian Silişteanu, dar şi o premieră: ultra modernul şi în trend Grindcore al lui Ioachim Ciobanu (fiul lui Ilarion). După prânzul cu supă de pui şi hribi, musaca şi cremşnit, a venit rândul a două bulgăreşti Câinele galben, genial, şi Prinţul parafină, aproape OK, oprit de o pană de curent, şi succedat de excelentele albaneze Magazin de familie şi mai ales Scările, un Sub pământ SRL, în cheie comică, şi o dublă cădere de curent repetată şi în realitate, ceea ce i-a dat şi mai mult farmec, chiar dacă l-a necăjit pe regizorul Ilir Harxhi.
A fost şi o zi a teoriei, publicarea lucrărilor din 2012, prezentate succint şi excelent sintetizat, de o grecoaică, într-o engleză de Oxford (Lydia Papadimitriou) şi ademenitor de Magda Mihăilescu, succedate de expunerile Danei Duma, care ne-a făcut poftă, cu insinuantă măiestrie, să revedem filmele lui Jean Georgescu, dar şi pe ale lui Nae Caranfil, apoi călătoria nu la oraş ci prin Noul Val, mai cu seamă, pe la Corneliu Porumboiu, pe care ne-a ghidat-o Angelo şi nu Antonio, cum apare în caietul program şi pentru care naşul fără voie, directorul artistic al Festivalului Degustătorilor de film şi artă culinară ar trebui să-i dea un miel (nu ştiu dacă la proţap, sau doar o ştiucă de Dunăre că şi el a uitat de iu - din Corneliu la care regizorul lui A fost sau n-a fost? ţine atât de mult!). Au fost şi treceri în revistă, cam pe repede înainte ale cinematografiei greceşti (Elektra Venaki), bulgăreşti (A. Ianakiev) şi sârbeşti (A. Erdeljanovic), dar o să tipărească ei şi în 2014 toate prezentările, şi le vom savura pe îndelete, fără să ne strângă timpul de gât!
Regret că n-am să văd reportajul albanezului Enno Milkani (Tristeţea Doamnei Schneider), despre prima ediţie, dar fug să-i reîntregesc, măcar virtual, pe "Tănase şi Dinescu", la Râmnicul Sărat, unde e o şcoală de vară despre Închisoarea tăcerii - Lecţia Comunismului. Acolo, două poveşti filmate, ficţionalizate despre victimă şi torţionar pot spune multe, fie că se petreceau înainte de 1989, la Alexandru Tatos, fie recent la Bogdan Mureşanu.
Mâine se merge la Vidin, pe urmele lui Pazvante Chiorul, împreună cu Domnul Groza - chef-ul care ne-a gătit ca pe vremea romanilor, cu nouă feluri de mentă şi cu busuiocul cerbului (bun şi contra duşmanilor ţânţari, după cum am aflat de la Sorin, amicul londonez, negustorul de şaluri camelon din tafta), şi de la care am aflat cum e cu codrul, de pâine care era sfertul de lipie (focaccia au zis tinerii de azi), raţia de o zi a soldaţilor.