La Steaua lui Arlechino - despre Mona Chirilă

În teatrul românesc numele regizoarei Mona Marian (consacrată cu numele Mona Chirilă) e indisolubil legat de genul comediei dell'arte. E un gen pe care l-a cultivat, naturalizat pe scenele româneşti şi l-a predat la Facultatea de Teatru şi Televiziune Cluj. O privire asupra spectacologiei Monei Marian ne convinge de creativitatea cu care a tratat genul asumându-şi experimentul scenic construit pe comedia dell'arte. Mona Marian îl definea ca "teatru combinatoriu în care actorii nu fac doar improvizaţia, ci sunt şi regizorii scenelor în care teatrul se face pe sine". În toate spectacolele sale recunoaştem urma comediei dell'arte, fie prin lectura regizorală a dramaturgiei clasice în această cheie, fie indirect - o mască, elemente de tehnica improvizaţiei, sau apelul vizual la procesiunile vesele ale grupurilor de personaje sărbătorind un carnaval continuu. Dramaturgi preferaţi sunt Carlo Goldoni şi Carlo Gozzi pe care i-a montat cu regularitate în teatrele clujene, la Târgu-Mureş sau Oradea. Caragiale e alt spaţiu dramaturgic al experimentului; să cităm doar acel memorabil Ubucureşti sau Caragiale cu scene din Ubu rege (2002 TNC), în care semna şi textul de spectacol, un subtil mix între Caragiale şi Alfred Jarry. Tot în zona experimentului se înscrie şi Memo (2000), spectacol bazat pe textele avangardei literare româneşti, pentru a menţiona câteva creaţii definitorii pentru poetica sa regizorală.

Dar în ordinea preocupărilor regizorale teatrul de dramă se află la egalitate cu teatrul de păpuşi şi marionete, pe care îl numea teatru cu figuri. A rămas fidelă scenei teatrului de păpuşi ca director de teatru la Constanţa (1991-1994) şi din 2005 la Teatrul Puck Cluj, dar mai ales ca regizor. Toate spectacolele sale cultivă o imagine barocă, luxurantă, traversată de câteva motive ce recognoscibile în spectacolele sale: păpuşa sau obiectul animat, actorul cu mască, jocul cu constrastul de dimensiune al personajelor împrumutate din teatrul de animaţie.

D'ale Carnavalului, ultimul sa montare la Teatrul Naţional Cluj din 2012 sau Femeia nisipurilor, spectacol rămas neterminat în vara lui 2013 la Teatrul Maghiar de Stat Cluj sunt ultimele două creaţii de scenă.

În 2013 am asistat neputincioşi la lupta Monei Marian cu suferinţa şi boala care nu i-a oferit alternative. Chiar şi aşa, tot ea a fost cea care ne încuraja în epistolarul publicat de-a lungul anului, în paginile revistei Observator cultural. Mona Marian spunea: "Patul, laitmotivul tuturor spectacolelor mele, patul de suferinţă, patul de visat, patul-camion, patul-luntre, patul-poartă spre dincolo... încerc să gestionez această nouă, fulgerătoare experienţă... scopul meu este să ajung la seninătate, să pot privi totul cu compasiune şi infinită bucurie. Cred că înţelesul acestei experienţe stă undeva, la un nivel de înţelegere mult mai înalt, şi nu mai stă între înţelesurile lumii ăsteia, aşa cum am învăţat s-o cunoaştem."

Aceeaşi energie şi pasiune pusă în creaţie a investit-o şi în relaţia cu oamenii, cu studenţii, cu generaţiile de actori pe care le-a crescut şi format la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj. Cei ce am cunoscut-o şi i-am apreciat spectacolele ne-am oprit o clipă să privim spre Steaua lui Arlechino. (Aşa se numea unul din primele spectacole care lansau experimentul său regizoral cu comedia dell'arte.) O stea ce continuă să clipească discret pe cerul de pânză al scenei. La teatru personajele renasc şi mor cu fiecare reprezentaţie. Prin ele şi creatorii lor.