De obicei, filmele biografice sunt scorţoase, înţepate, unele împăiate de-a dreptul, mai ales dacă modelul real este încă în viaţă. Eram mică când am auzit de Niki Lauda şi performanţele lui. Eram curioasă să văd ce metodă va folosi fostul copil-vedetă Ron Howard, acum regizor de talent. Dacă va opta pentru montaje savante, cu sufetul la gură, ca de videoclip, ca la Fincher. Sau, din contră, o poveste calmă şi caldă, foarte umană, la care să suspine toată familia. Ei bine, Howard reuşeşte aici un mix perfect, curat, câte un pic din amândouă şi multe în plus, imagini puternice şi replici care sar ca popcornul, la fel de savuros. Deceniul 7 este prins fidel, însă nu se pune accent mai puternic decât e necesar pe maşini, haine, blugii evazaţi.
Începe cu voce din off şi aşa se termină, îar între aceste coperţi - o poveste care să meargă la inima tuturor, o lecţie de viaţă pentru toată familia.
De la început, filmările cu filtru, la nivelul solului, de la firul de iarbă care se ondulează în vânt şi viteza maşinii, te prind, te ţin atent şi prezent în convenţia celor care-şi riscă viaţa cu bucurie, de plăcere.
Alternând prezentarea celor doi mari rivali - englezul nonşalant James Hunt, cel care-şi trăieşte viaţa la maxim şi autriacul nou-venit Niki Lauda, calculat, meticulos, cu paşii lui mici şi ambiţioşi, cu detalii egal interesante din viaţa personală şi cea de pe pistă, de la antrenamente, la boxe sau pe circuit, filmul place. Perfect montat, cu muzica lui Hans Zimmer cea mai discretă de până acum, o simţi, dar nu ea e vedeta, energizând când şi cât trebuie cadrele cu suspans. S-au mai făcut filme cu curse de maşini, cu circuit periculos. Acum Howard filmează din unghiuri multiple, diferite, inclusiv deseori aerian. Tensiunea se adună, pe măsură ce termenii contracronometru îşi impun graba lor.
Dens, fără pauze sau burţi, filmat strâns, pelicula aceasta despre curaj, despre limite şi forţarea lor aproape supraomeneşte, despre concurenţă şi dragoste trebuie să fie văzut. Are multe rezolvări originale. Inclusiv un foarte frumos antrenament cu vizualizarea traseului, filmări în ralenti în ploaia fatală din competiţia japoneză, prim-planuri mult mai interesante decât de obicei, când sunt gândite doar ca poze de promovare.
Şi, desigur, nu în ultimul rând, pentru actorii de la care nu îţi iei ochii. Alexandra Maria Lara, fără multe replici, dar ce prezenţă bună în cadru. Însă, de departe, filmul este în întregime al lui Daniel Brühl. Cred că premiul lui din 2003 la Academia Europeană de Film pentru Good Bye, Lenin! se va transforma în 2014 într-unul mult mai valoros. Rolul său de acum cere măcar un Glob de Aur, iar filmul va lua câteva statuete de Oscar. Respect.