Sigur, trecând peste faptul că filmul are aerul unui proiect de an sau de diplomă de institut şi că ar fi putut să fie fără probleme unul mut, cu sau fără inserturi, singura etichetă care îl recomandă este nemaivăzut, bizar, bizar cu adevărat. În sensul bun al cuvântului.
Regizorul-scenarist are curajul să iasă din hiperrealismul Noului Val şi să intre delicat într-un soi de fantastic, de realism magic care te ia pe nepregătite.
Filmul trebuie neapărat văzut pentru că este mai mult decât un exerciţiu de stil. Este aparte, fără explicaţii, ciudat, ca o apă murdară prin care reuşeşti când şi când să vezi ceva. Iar, tocmai de aceea, curiozitatea este la cote înalte. Nu ştii ce urmează, nu ştii ce ţi se pregăteşte, nu ştii cum se termină Şi e mai interesant astfel. Tensiunea şi emoţia există şi în acest tip de eseu.
Într-un bloc vechi, cu scară în melc şi apartamente în care eroul intră cu nonşalanţă ca la el acasă, de parcă totul e părăsit, îşi duc (sau şi-au dus) traiul plăpând, limitat şi trist mai multe personaje, de vârste diferite. Un acvariu cu peşti bolnavi de neputinţă şi de tânjire după ceva mai bun. Camerele cu pereţi crăpaţi şi tencuială coşcovită, de culori stinse, pământii, perdelele trase la geam, prin care lumina se filtrează prăfos, cu timiditate, holuri întunecoase şi scări mâncate de timp - cadrul ciudat pentru maturizare aproape cu aerul uneia din povestirile lui Cortazar sau în filmele lui Ozon.
Dincolo de intrigantul fir postmodern al poveştii, care rupe linia cronologică a evenimentelor, îl face fărâme şi îl amestecă ca într-un joc de puzzle pentru copii, regizorul te ia prin surprindere cu multe detalii de o dulce tandreţe. Îi ies scene lungi de aşteptare, în tăcere, scene-secvenţă cu camera în travelling de urmărire a protagonistului şi, mai ales, cele scurte, de intimitate, cu sărituri şi false racorduri.
Cadrele fixe, fără muzică, cum ştim că se practică la greu la noi strâng când şi când clipe de frumuseţe. Şi nu e vorba doar de trupul Adei Condeescu, pe care camera (în unghi subiectiv) o îmbrăţişează cu aviditate centimetru de centimetru de piele. Şi nici scenele de nuditate, de dorinţă, cele în care trupul fetei este aşezat ca în picturi sau gravuri celebre. Pur şi simplu câte un gest însă, o privire grea a tânărului Mihai Vasilescu, un prim plan al mamei, Carmen Ungureanu cu chpul ei care aduce cu Kristin Scott Thomas, încadrări noi şi locuri căutate îndelung ce îşi exhibă frumuseţea grafică, arhitectura graţioasă, desuetă, prăfuită. Oraşul văzut din unghiuri pe care nu ştiai că Bucureştiul le poate oferi astfel.
În plus, stranietatea poveştii în paralel, suprapunerea trecutului cu prezentul şi poate viitorul în acelaşi cadru dă naştere la scene la fel de reuşite ca în The Others. Scena din bucătăria vecinilor bătrâni are genul acesta de farmec.
Tatăl olog - un Costel Caşcaval înduioşător, iar bine în cadru după foarte mult timp de la finalul poetic din Terminus Paradis - şi vecinul care nu mai iese din casă, iubita care-şi înalţă spre el sexul, mama care îi ţine capul în poala ei, tânărul care umblă în căutarea răspunsurilor - toate personajele au dramul lor senzual, erotic, de uman, de aşteptare, o lume a fantomelor pe urma paşilor proprii.
Elipsele poveştii îl lasă pe personaj şi pe spectaor să se mişte sinuos, iar muzica, atunci când începe, de cele câteva ori, aduce speranţă, energie, o fărâmă de bucurie.
Clar, filmul trebuie văzut neapărat.