De unde vin copiii? De la barză, dintr-o floare, de la Dumnezeu, de la unchiul meu, răspund câţiva băieţi sud-italieni, rânjind şmechereşte spre cameră. Este evident că nu cred în propriile răspunsuri. E doar un joc, o distracţie nevinovată, un performance complice pentru camera sâcâitoare şi băgăcioasă a lui Pasolini. E, în acelaşi timp, o replică ce sfidează minciunile adulţilor, un deget mijlociu arătat ipocriziei şi reticenţei acestora în a discuta deschis despre chestiuni intrinseci naturii umane. Astfel îşi începe Pier Paolo Pasolini documentarul Comizi d'amore, realizat în 1963 într-o Italie divizată din toate punctele de vedere.
Filmat în 1963, din august până în noiembrie, Comizi d'amore este o investigaţie ciné-vérité despre atitudinea pe care italienii o au vizavi de sexualitate, divorţ, adulter, prostituţie, homosexualitate şi căsătorie. Filmul este împărţit în patru secţiuni, numite "Ricerche", intercalate cu fragmente din conversaţii pe care Pasolini le are cu intelectuali ai timpului, ca scriitorul Alberto Moravia, psihanalistul Cesare Musatti sau poetul Giuseppe Ungaretti.
Intervievaţii, femei şi bărbaţi, tineri, bătrâni, copii, studenţi, militari, fermieri şi ţărani, provenind din toate păturile sociale de pe întregul Italiei, sunt rugaţi să-şi exprime pe rând opinia asupra unor chestiuni ce ţin de sexualitate, înconjuraţi în permanenţă de prieteni, colegi, trecători şi gură cască, sub ochiul rece al camerei de filmat, cu alte cuvinte, constant sub presiune. Rezultatul este izbitor: un amalgam de ipocrizie, teamă de presiune socială sau simplă ignoranţă, care relevă mai multe despre diviziunile dintre nordul industrializat şi sudul sărac, profund catolic, decât orice cercetare academică pe această temă. Iar Pasolini nu este naiv. Se bazează tocmai pe această dublă presiune pentru a scoate la iveală un grăunte de vérité despre Italia zilelor lui. În notele preparatoare ale documentarului scrie: "Întrebările trebuie să fie înţepătoare, maliţioase, impertinente, şi puse fără ocolişuri... astfel încât să stoarcă de la cei întrebaţi, dacă nu adevărul în sens logic, măcar adevărul psihologic. O privire, o reacţie furioasă şi scandalizată, un zâmbet pot spune mai mult decât cuvintele". [1] Într-adevăr, corpurile spun mai multe decât vorbele în acest film: privirea timidă a unei fete încadrate de părinţii săi, care se fereşte de camera de filmat; bâţâitul nervos al unui militar care încearcă să dea răspunsul corect în prezenţa camarazilor săi; pieptul umflat al unui student cu vederi liberale, înconjurat de tinere în fuste scurte, care afirmă că sexualitatea lui nu este inhibată; privirea sfidătoare a unui sudic care, la întrebarea nordicului Pasolini despre divorţ, răspunde că nu este de acord cu acest act pe atunci interzis în Italia deoarece el este din Calabria, adică din sudul catolic conservator; rictusul unei femei corpolente din sud, tolănită într-un scaun, dezbătând necesitatea ca femeile să rămână inferioare bărbaţilor; sau privirea condescendentă a unor nordice aflate la piscină, care discută despre eliberarea feminină şi primitivismul celor din sud.
Pentru Pasolini, relaţiile sociale sunt cele care determină de fapt valorile individuale. Nevoia apartenenţei la grup, mentalităţile şi tradiţiile comunităţii din care fac parte, realităţile economice şi sociale, chiar şi locaţia geografică, sunt toate reflectate în moravurile sexuale ale indivizilor. Pasolini, marxist declarat, pune accent pe aceste contradicţii întocmai pentru a evidenţia fractura puternică dintre nordul industrializat şi sudul tradiţional, dintre burghezia exploatatoare şi proletariatul exploatat. În viziunea sa, moravurile sexuale par a fi o consecinţă directă a luptei dintre clase. "Primitivismul" proletariatului sudic este o consecinţă a exploatării burgheziei industrializate din nord, care neagă sudului orice progres şi priveşte această regiune a Italiei ca fiind "o altă planetă", aşa cum spune jurnalista Oriana Fallici, tolănită pe un şezlong, la piscină. Odată cu conflictul dintre clase, dispare şi orice noţiune de popor italian, de "adevărata" Italie, a cărei singură trăsătură pare să fie cumulul de contradicţii pe toate planurile.
Cel mai interesant aspect al documentarului este însă poziţia lui Pasolini, care mai târziu va regiza scandaloasele Salò o le centoventi giornate di Sodoma (1975), Il Decameron (1971), I racconti di Canterbury (1972) şi Il fiore delle mille e una notte (1974), faţă de subiectul său. Aceasta se reflectă în primul rând în raportul pe care îl are cu intelectualii cu care stă de vorbă - Alberto Moravia şi Cesare Musatti. Cei doi văd în filmul lui Pasolini o cruciadă împotriva tabuurilor sexuale, a ignoranţei şi a fricii, primul pas către iluminarea maselor care sacralizează sexul, psihanalistul Musatti aventurându-se chiar să examineze mecanismele de represiune pe care intervievaţii le vor activa inconştient odată confruntaţi cu întrebările lui Pasolini. Însă nu reuşesc să identifice ironia cineastului vizavi de seriozitatea cu care ei aleg să trateze subiectul, seriozitate prezentă şi în sacralitatea cu care sudicii "ignoranţi", pe care intelectualii îi dispreţuiesc, privesc moravurile sexuale.
Apoi este poziţia pe care Pasolini o adoptă vizavi de răspunsurile intervievaţilor cu privire la homosexualitate, singurul lucru asupra căruia italienii par să cadă de acord. Nimeni nu arată niciun fel de îngăduinţă homosexualilor, nici măcar burghezii liberali care se consideră gânditori progresişti şi privesc cu dispreţ spre sudicii încuiaţi. Tăcerea autorului, homosexual declarat la acea vreme, sau mai bine spus refuzul său de a se angaja într-un conflict deschis pe această temă cu intervievaţii săi, reflectă preţul pe care el şi cei cu o orientare sexuală similară trebuie să-l plătească dacă vor să facă parte din această Italie a incongruenţelor şi ipocriziei, aceeaşi ipocrizie pe care copiii o ironizează la începutul documentarului, când înşiră răspunsurile primite de la adulţi despre reproducere cu un zâmbet în colţul gurii.
Comizi d'amore / Anchetă asupra erotismului
Italia 1964
regie Pier Paolo Pasolini
imagine Mario Bernardo, Tonino Delli Colli
montaj Nino Baragli
cu Pier Paolo Pasolini, Alberto Moravia, Cesare Musatti.
[1] The Rhetoric of Sincerity, edited by Ernst van Alphen, Mieke Bal, Carel E. Smith, Stanford University Press, 2008 (click aici)