Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Az elveszett levél / O scrisoare pierdută

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nesfîrşita comedie a nepoftiţilor - Az elveszett levél / O scrisoare pierdută


ianuarie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Scrisoarea pierdută a lui Caragiale nu ar fi existat, dacă campania electorală din 1879, sursa de inspiraţie a comediei, ar fi fost dominată de politicieni pe pofta cetăţenilor. Dacă în campania electorală din România lui 2014, politicienii de toate culorile i-ar chema pe cetăţeni la urne cu celebra replică a lui Tipătescu către Cetăţeanul turmentat, VOTEAZĂ CU CINE POFTEŞTI!, ai noştri cetăţeni - de toate etniile, mai mult, mai puţin sau deloc turmentaţi -, în imensa lor majoritate, ar striga acelaşi răspuns: Noi nu poftim pe nimeni, dacă e vorba de poftă. Carevasăzică, campaniile electorale din România secolului XXI continuă să fie dominate de politicieni din ce în ce mai nepoftiţi, aşa se face că, după 130 de ani de la prima reprezentaţie, Scrisoarea pierdută rămîne pentru noi de o extremă actualitate iar regizorii nu rezistă ispitei de a o redeschide cu speranţa descoperirii unei variante dacă se poate şocante, sau măcar surprinzătoare prin părţile sale esenţiale. Ultimul pe lunga listă a regizorilor curioşi să afle unde îi poate duce o nouă recitire a Scrisorii este tînărul Zakariás Zalán, care a ajuns cu personajele lui Caragiale pe scena Teatrului Tamási Áron din Sfîntu Gheorghe, mica capitală a judeţului nostru de munte şi depresiuni. Zakariás Zalán ne propune o variantă maghiară a Scrisorii pierdute care vorbeşte nu doar despre comedia noastră politică cea de toate zilele, ci despre interminabila comedie a nepoftiţilor - a nepoftiţilor din confruntările electorale de ieri, de azi, dintotdeauna şi de pretutindeni.

Zakariás Zalán pare a fi pornit în construirea variantei maghiare a Scrisorii cu dorinţa de a ne şoca prin firesc - firescul cu care toate personajele trec din viaţa politică a vremii lui Caragiale în agitaţia politică a vremii noastre. Nimic nu este forţat. Doar vreo două didacticisme ar fi putut să lipsească: textul prea bătătorit de pe o imagine de tot hazul, care are singură forţa de a spune tot ce ar fi de spus (vezi imaginea cu şpagatul lui Tipătescu între două statui, cu trimitere la dispoziţia politicienilor de azi de a executa orice acrobaţie cu şanse de a deveni virală, numai să aterizeze în atenţia boborului şi, în final, în scaunul călduţ de parlamentar), şi inutila replică din final a lui Tipătescu care, în proximitatea spectatorilor, le promite că va ajunge "un membru viril al parlamentului".

Scenografia este minimalistă, personajele se mişcă între două spaţii, singurele care contează pentru politicienii de azi: studioul TV şi spaţiul virtual al unei reţele de socializare, mai precis facebook-ul. Întrunirile de partid se consumă într-un studio TV şi devin talk-show-uri, personajele par dispuse a se întinde la vorbă, dar spectatorii văd o variantă prescurtată a dezbaterilor, ca într-un rezumat al unei televiziuni cu propriile sale interese în promovarea unui politician sau altul. Celebra scenă a listelor electorale este scurtată şi digitalizată şi ea, Farfuridi / Erdei Gábor şi Brînzovenescu / Márton Lóránt analizează liste şi grafice de pe un imens ecran. Mai este şi o canapea de care se lovesc combatanţii sau care devine cîmpul de bătălie al amanţilor neastîmpăraţi şi înfierbîntaţi din cauza scrisorii de amor pierdute.

Odată cu trecerea graniţelor limbii române şi cu pătrunderea personajelor lui Caragiale pe teritoriul limbii maghiare, Zakariás Zalán a constatat că inevitabil unele replici îşi pierd expresivitatea, pitorescul, savoarea. Este motivul pentru care regizorul decide să taie din trăncăneala personajelor, scenele sînt astfel scurtate, păstrînd însă toate situaţiile şi replicile ce ţin de adîncimea comediei. Se vorbeşte şi româneşte, aşa cum obişnuiesc maghiarii din zonă să amestece în discuţiile lor şi fragmente în româneşte, atunci cînd ele sînt greu de tradus sau sînt replici ale unui român pe care ei îl bîrfesc. Ghiţă Pristanda / Diószegi Attila este cel ce recurge cel mai des şi la limba română, că doar este poliţaiul oraşului, iar în Secuime poliţaii sînt de regulă români. Toate tăierile din text sînt motivate şi lasă în urmă o Scrisoare extrem de ritmată, se trece de la o scenă la alta cu viteza modelului de politician al vremii noastre, iar modelul este iubitul prefect Ştefan Tipătescu / Kónya-Ütő Bence, care chiar arată ca un top-model: tînăr, subţire, arătos şi sprinten ca un animal de pradă, care se mişcă cu eleganţa unui manechin la paradă şi îşi controlează greutatea şi direcţia vorbelor cu precizia unui spadasin. Ce mai, politician de viitor! (actorul ce-l interpretează este o achiziţie recentă şi valoroasă pentru prezentul şi viitorul Teatrului Tamási Áron). Păi cum să nu-l iubească Zoe / Claudia Ardelean, care a căzut de pe piedestalul de "biata Joiţica" cea compătimită şi protejată, aşa cum şi încornoratul Zaharia Trahanache / Szakács László şi-a pierdut bănuita nobleţe sufletească şi statutul de victimă a trădătorilor de lîngă el. Şi pentru consort şi pentru amant, Zoe este un fel de trofeu sexual cucerit, de care s-au cam plictisit amîndoi. Româncă vorbitoare de limba maghiară, cu dicţionarul româno-maghiar cam tot timpul lîngă ea, Zoe nu prea mai reuşeşte a impresiona pe nimeni cu leşinurile şi mofturile ei, doar cîte un zaharisit ca Dandanache / Nemes Levente mai face pe galantul. Cocheta doamnă cade şi se ridică cu aerul femeii obişnuite cu nepăsarea şi bădărănia bărbaţilor din viaţa ei amoroasă şi din cea politică. Claudia Ardelean cucereşte şi topeşte publicul maghiar, pînă la acest rol, actriţa a fost doar o ascultătoare a limbii din zonă, şi cu toate astea joacă fără complexe, de parcă ar avea o lungă experienţă pe scena maghiară.

Tînărul regizor Zakariás Zalán insistă pe conturarea portretului noii generaţii de politicieni - aşchii care nu sar prea departe de toporul ce i-a modelat. Toporul este aşa cum îl descrie Brînzovenescu - "E tare... tare de tot! Solid bărbat!" - şi este adevăratul maestru în sforării care nu îşi mai pierde timpul pentru a face pe inocentul: Zaharia Trahanache. Prin mîna lui unsă cu toate alifiile politice şi prin patul consoartei sale a trecut reprezentantul noii generaţii de politicieni, Tipătescu: un profitor mereu pe picior de plecare, visează şi el la un scaun de parlamentar şi pare în trecere prin urbe, aşa cum îl înfăţişează şi afişul spectacolului, ferchezuit şi cu haina pe umăr, ieşit la agăţat de alegători, în spaţiul real şi cel virtual. În portretul lui Tipătescu, spectatorii vor recunoaşte diverşi politicieni care le intră nepoftiţi în casă, odată cu deschiderea TV-ului, sau de ale căror profiluri se lovesc cînd rătăcesc în spaţiul virtual al facebook-ului. În interpretarea lui Pálffy Tibor, Caţavencu este greu de dibuit, este personajul pentru care ţi-ai dori ca spectacolul să funcţioneze ca un film, să poţi da imediat scena înapoi, pentru a savura încă o dată replicile lui alunecoase de "mişel" repede cuminţit, privirile de mare "pişicher-moftolog" la fel de repede convertit în milog şi mimica de canalie chipurile grijulie cu interesele tuturora şi de fapt ale nimănui. O bijuterie de Caţavencu pe care numai un actor ca Pálffy Tibor o putea şlefui.

Spectacolul se încheie cu două tablouri ale concordiei politice, unul în faţa statuii lui Mihai Viteazul din Piaţa Endependeţi din Sfîntu Gheorghe, celălalt într-un studio TV, unde politicienii de azi, de la noi şi de aiurea îşi fac veacul. Un veac de singurătate şi de obscenitate politică pentru bobor. Un bobor abandonat, căruia Zakariás Zalán i-a dedicat o scenă specială şi percutantă, prin care mută accentul comediei pe tristeţea nesfîrşitei farse electorale ce pluteşte peste urbe ca o calamitate de neevitat. Este o secvenţă filmată despre lehamitea cetăţenilor care refuză a răspunde la întrebările unei reporteriţe referitoare la politicieni.

Zakariás Zalán a reuşit cel mai bun spectacol al său de pînă acum, iar noi, spectatorii din deja greu suportabilul an electoral 2014, avem în Scrisoarea pierdută pe scena maghiară din Sf. Gheorghe un loc de refugiu, unde putem rîde împreună şi, dacă suntem deştepţi, putem face din rîsul nostru un veritabil gest de protest. Prin prezenţa curajoasei şi miezoasei Claudia Ardelean în admirabila echipă a lui Zakariás Zalán, protestul devine maghiaro-român şi merită promovat oriunde există spectatori deschişi la minte.










Teatrul Tamási Áron din Sfîntu Gheorghe
Az elveszett levél / O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale
Regia: Zakariás Zalán
Costume: Kiss Zsuzsanna / Muzica: Csiki Csaba / Video Kató Zsolt, Bakó Kincső / Regizor tehnic: V. Bartha Edit / Sufleur Gazda Szende / fotografii: Zsolt Barabás.

Distribuţia: Kónya-Ütő Bence (Tipătescu), Nemes Levente (Dandanache), Szakács László (Trahanache), Erdei Gábor (Farfuridi), Márton Lóránt (Brînzovenescu), Pálffy Tibor (Caţavencu) Diószegi Attila (Pristanda), Szekrényes László (Cetăţeanul turmentat), Claudia Ardelean (Zoe Trahanache), Derzsi Dezső (Popescu).

Data premierei: 4 ianuarie 2014.



 Toate articolele despre Az elveszett levél / O scrisoare pierdută


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de ninat


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer