Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Ispita / Closer

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ispita - Closer


mai 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Recenta premieră de la Teatru 74 stă sub semnul întâlnirii şi al apropierii. Ceea ce în româneşte a ajuns să se cheme Ispita, în engleză se numeşte Closer şi este iniţial o piesă de teatru scrisă de Patrick Marber, autor foarte în vogă la ora actuală, devenită apoi film, regizat de celebrul Mike Nichols, pe un scenariu croit de dramaturgul însuşi, iar în final filmul a ajuns adaptarea pe care ne-o propun regizorul Dan Ţopa şi echipa de actori Nicu Mihoc, Kozsik Jozsef, Dana Lemnaru şi Elena Moaleş. Personal nu am văzut filmul (după care se spune că s-a făcut spectacolul teatrului de faţă), aşa încât, din acest lung şir de transformări şi deveniri, am luat un prim contact doar cu ceea ce s-a propus în bastion. Din aproape în aproape, s-a ajuns la un spectacol despre dragoste, relaţia de cuplu, singurătate, înşelăciune şi adevăr în lumea modernă, prea grăbită pentru a mai lăsa loc de statornicie, drept care cele patru personaje se învârt într-un carusel al dorinţelor şi, ameţite de atâta căutare şi de atâtea încercări de alungare a singurătăţii, sfârşesc tocmai prin a fi şi mai singuri în final.

Anne, Alice, Larry şi Daniel pot fi oricare dintre noi, căutările lor ne aparţin şi nouă sau, şi mai precis, căutările lor pot să ne înspăimânte la un moment dat şi pe noi, să devină căutările noastre - începutul piesei pare să conducă la această idee, pentru că cele patru personaje intră în scenă şi scrutează publicul cu lanterne, cercetând chipurile spectatorilor, ca o anticipare a ceea ce va să vină. Cei patru se întâlnesc datorită hazardului (un accident de maşină, o fotografie, o carte publicată, o radiografie...). Un necrologist, o stripteuză, o femeie fotograf şi un medic dermatolog (ocupaţii incompatibile, cel puţin la prima vedere), cad în ispită, rând pe rând, unul faţă de celălalt şi unul cu celălalt, încercând din răsputeri, pentru a-şi menţine curată conştiinţa (sau pentru a avea impresia că şi-o menţin curată, cel puţin) să se raporteze la adevăr, să pretindă transparenţă şi sinceritate de la celălalt, dar în acelaşi timp ţinându-şi ascunse relaţiile ilicite cât mai mult posibil. Invocarea adevărului în momentul mărturisirii adulterului este doar o perdea după care se ascund pentru a avea impresia că ies din relaţia pe care nu o pot duce la capăt cu fruntea sus. Titlul original, Closer, denotă încercarea de apropiere, de stabilire de relaţii - prin apropierea de celălalt nu mai eşti singur - titlul în limba română, Ispita, denotă tentaţia, întreaga demonstraţie căpătând o conotaţie mai pronunţat erotică, mai aproape de ideea de păcat, de adulter, de nestatornicie a fiinţei umane; aşadar, pe de o parte, nevoia de apropiere, pe de altă parte nuanţarea tocmai a acestei idei, despicarea şi analizarea ei până în părţile ei cele mai ascunse: totul devine în final o paradă a sentimentelor de dragoste şi renunţare ale unor oameni dezorientaţi în căutările lor. Ei sunt într-adevăr nişte rătăciţi (ne putem întoarce iar la căutarea cu lanterne de la început, dar putem merge şi mai departe, la imaginea oamenilor care umblă pe stradă, proiectată pe ecran alb, în fundal, mulţimea din care nu ştii niciodată cine se alege, unde nu ştii niciodată pe cine poţi să întâlneşti).

Totul pare la început un joc, dar un joc de adulţi: începe cu tatonarea terenului după accidentul lui Alice, continuă cu jocul de pe internet - chat-ul erotic, paravanul preferat al omului civilizaţiei moderne, jocul de-a ascunderea identităţii proprii, în speţă a propriei vulnerabilităţi, asumarea unei identităţi false faţă de cei care sunt ascunşi în spatele ecranului computerului şi care, la rândul lor, pot fi propria persoană sau altcineva - în final acel altcineva este tot o altă faţetă a propriei persoane -, merge mai departe cu joaca de-a cuplul, în care fiecare din cei patru se caută în celălalt şi încearcă să se definească prin celălalt, trece apoi la joaca de-a fotografia, unde cel fotografiat nu se poate ascunde de aparatul care îl prinde în planuri apropiate, prezentând în amănunt un surâs sau o privire tristă, definitorii pentru o stare de spirit sau pentru o atitudine; continuăm apoi jocul cu o v-aţi ascunselea a identităţilor (Alice devenită Jane în barul în care face striptease), pentru a încheia cu nesiguranţa şi dezorientarea care rezultă din tot acest labirint în care personajele se pierd pe rând şi în care au loc diferite întâlniri între ele, în diferite momente ale vieţilor lor.

Toate acestea sunt redate cu maximă nuanţare de către cei patru actori: Nicu Mihoc (expansiv şi temperamental), Elena Moaleş (versatilă şi exuberantă), Dana Lemnaru (rece şi misterioasă) şi Kozsik Jozsef (vulnerabil şi profund uman), care s-au întâlnit în acest spectacol, în sfârşit, pentru a da expresie complexelor lor personalităţi artistice şi forţei pe care o degajă fiecare dintre ei în parte şi apoi cu toţii împreună. Foarte bine gândit este jocul de lumini, care urmăreşte personajele în evoluţia lor, fiecare dintre ele ajungând la un moment dat în spotul de lumină care îl supune atenţiei spectatorilor, în funcţie de trăiri. Întreg spectacolul este şi la acest nivel tot un joc: al luminii şi semiobscurităţii, al alternanţelor subtile de lumină şi întuneric, ajutând astfel pe nesimţite, dar cu atât mai bine la definirea personajelor şi a relaţiilor în care acestea se angajează. Aici este vorba de întâlnirea de care vorbeam la început: întâlnirea cu acest text, întâlnirea cu spectatorii, dar mai ales întâlnirea dintre aceşti patru actori, care este în sine una specială, ei reuşind să se anticipeze şi să se completeze în spectacol pentru a stabili în final o relaţie specială, benefică pentru întregul spectacol.

Spaţiul în sine al scenei, nu foarte mare, este valorificat mai mult prin sugestii şi decoruri esenţializate, care vin în acest fel în sprijinul actorilor, ieşind în primul rând în faţă trăirile, atât de importante în cazul de faţă. Tot ca o idee foarte bună este de menţionat şi expoziţia de fotografii din foaierul teatrului, unde ai şansa de a analiza, înainte de a intra în sala, chipurile celor pe care îi vei urmări spunându-şi poveştile. Aceste chipuri fotografiate vor fi ulterior proiectate şi pe parcursul reprezentaţiei, în funcţie de trăirile personajelor, ele căpătând astfel consistenţă şi fiind astfel contextualizate. Ceea ce în foaier a fost iniţial imagine, devine prin spectacol imagine cu un anumit conţinut, care poate să coincidă sau nu cu acel conţinut pe care privitorul l-a atribuit chipurilor analizate înainte de spectacol. Iată cum, în acest mod, spectatorul este implicat şi el în joc încă înainte de a intra în sală, el fiind invitat pe tăcute, să descopere poveştile din spetele chipurilor.

Scenariul şi el este bine gândit şi legat, dar, ca o curiozitate personală, nu pot să nu mă întreb care este motivul pentru care s-a plecat de la un film, care pornea şi el de la un text dramatic şi nu de la textul dramatic în sine (poate fi vorba de esenţializare sau de orice altceva, cert este însă că şi montarea în sine are în ea apropierea pe care o presupune teatrul, dar şi lejeritatea pe care în general o are filmul). "Tăietura" este şi ea mai degrabă filmică, scenele fiind combinate în aşa fel încât curgerea lor să denote trecerea firească a timpului şi evoluţia relaţiilor dintre personaje într-o manieră care se doreşte mai dinamică (deşi aici poate că ar mai trebui puţin lucrat, uneori tocmai acest tip de "montaj" părând să submineze curgerea fără asperităţi a intrigii în sine).

Ispitele, apropierile, întâlnirile prind aşadar contur în această montare, concepută pentru un public care vrea să rămână conectat la problemele mai de profunzime ale relaţiilor interumane în contextul unei lumi grăbite şi dezorientate, în care tocmai aceste relaţii au cel mai mult de suferit.



Closer/Ispita
După filmul Closer
Adaptare a piesei lui Patrick Marber
Cu: Nicu Mihoc, Dana Lemnaru, Kozsik Jozsef, Elena Moaleş
Regia artistică: Dan Ţopa
O producţie Teatru 74, Târgu-Mureş
Premiera: vineri, 13 mai, 2005



 Toate articolele despre Ispita / Closer


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mircea Sorin Rusu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer