Geaca lui Jimmy sau modalităţi de resuscitare - Priveşte înapoi cu mânie

Priveşte înapoi cu mânie este un text dramatic care exprimă foarte clar şi fără echivoc o atitudine, anume atitudinea tinerilor furioşi, cei care s-au trezit după cel de al doilea război mondial că nu prea au perspective, şanse de a se realiza, că trăiesc într-o societate dărâmată, în reconstrucţie şi care îşi concentra toate forţele către această reconstrucţie, ei resimţind acut lipsa de orizont cu care se confruntau. În acelaşi timp, acest text cere la rândul său o atitudine, cel care se apropie de el trebuie să resimtă această furie, dar să o folosească în scopuri constructive, creative. De-a lungul timpului au existat destule variante, şi pe scenă şi pe marele sau micul ecran, iar regizorii s-au simţit mereu atraşi de aceste personaje furioase, pentru că prin exteriorizarea furiei acestora li se oferea şi lor o şansă de exteriorizare. Textul în sine nu este unul foarte complex, el se centrează pe o singură idee, pe un schelet ideatic mai degrabă, în jurul căruia se construieşte cât de cât, mai mult de dragul demonstraţiei. Ceea ce este însă atrăgător totuşi la textul în sine este modul în care John Osborne înţelege să construiască pe acest schelet, anume ţesând în jurul lui nişte replici extrem de bine îmbinate, pline de revoltă dar şi de un umor scăpărător, de cele mai multe ori născut din cinism sau din sarcasm, cele patru personaje (dacă nu îl punem la socoteală pe tatăl lui Alice în acest moment) rezistând de-a lungul timpului tocmai prin credibilitate, prin faptul că sunt atât de reale, în ciuda faptului că ele servesc de fapt unei demonstraţii.

Aici se întâlnesc trei lumi diferite, care par, şi până la un anumit punct chiar sunt, incompatibile: lumea lui Jimmy şi a prietenului său Cliff, care este tocmai lumea celor fără perspective, dar care este abordată diferit de către cei doi: furiei dezlănţuite a lui Jimmy I se opune seninătatea şi nevoia de armonie a lui Cliff, poate de aceea ei reuşind să se completeze atât de bine, în virtutea opusurilor care se atrag. Apoi este lumea lui Alison şi a tatălui ei, colonel în India, o lume a opulenţei şi a traiului bun, din care Alison a evadat momită tocmai de rebeliunea lui Jimmy împotriva acestei lumi a ei, rebeliune care acum se întoarce împotriva ei: Jimmy o ia de multe ori ca etalon pentru lumea pe care a părăsit-o, încercând să o pună la zid desfiinţând tocmai ceea ce iubeşte Alison (atacurile lui la adresa părinţilor ei sunt de o cruzime fără seamăn). A treia lume este aceea de unde vine prietena lui Alison, Helena, lumea boemă a actorilor, o lume în care este mai uşor să te mişti, vizată de prejudecăţi dar tocmai de aceea cu atât mai eliberată de complexe, o lume unde relaţiile interumane stau sub semnul spontaneităţii absolute şi a instinctului. O lume care la prima vedere este respinsă de către Jimmy (care oricum respinge mai totul), dar care şi-l revendică tocmai prin această instinctualitate, prin posibilitatea pe care o lasă nesfârşitelor improvizaţii – la urma urmei, Jimmy ascultă muzică jazz, care la rândul ei cultivă improvizaţia, nuanţarea, turnura neaşteptată a melodiei, neprevăzutul, dar toate acestea însă pe o bază solidă, cu un punct de pornire clar.

Regizorul şi actorul Liviu Pancu a abordat acest text cu intenţia de a-l aduce mai aproape de lumea noastră, de a-i dovedi actualitatea (suntem întâmpinaţi la intrarea în sala studio de personajele plasate în spaţiul de joc, printre panouri colorate în gri şi negru şi care sugerează exterioare de clădiri într-un cartier. Personajele îşi păzesc acest teritoriu blocându-ne trecerea şi afişând o mină agresivă. Singur colonelul este situat în afara acestui spaţiu – el nu aparţine acestei lumi – el este în sală şi va rămâne acolo până va trebui să îşi facă intrarea pe tărâmul revoltaţilor. Exteriorul se transformă apoi în interior, odată cu aşezarea spectatorilor pe scaune, un interior care sugerează anii 50, anume perioada în care a fost scrisă această piesă. În ceea ce priveşte costumele, acestea sunt însă indecise, ele aparţinând tuturor epocilor (anilor 50, 80, 90...), ceea ce nu dă impresia de atemporalitate, ci de amalgam nereuşit. Aici ajungem şi la problema din titlu: de câte ori Jimmy iese în oraş, el îmbracă o geacă de piele neagră pictată pe spate cu o imagine a unui zombie sau alt monstru de acest gen, amintind în mod clar de gecile rockerilor, care sunt luaţi întotdeauna ca etalon pentru oamenii furioşi, rebeli, neintegraţi în societatea şi în vremea în care trăiesc, dar problema aici este – o dată că geaca respectiva pare coborâtă din rock-ul anilor 80, şi a doua că, în construcţia piesei, ea devine redundantă, nu face decât să sublinieze inutil această furie a lui Jimmy, care este suficient redată prin atitudine. Această geacă (şi ea supărată) este în concluzie nici mai mult nici mai puţin decât un pleonasm, care s-a vrut simbol, spectatorul având astfel impresia că, pentru a sublinia o idee, regizorul îl trage de mânecă, folosind pe deasupra şi un truc relativ facil.

În ce priveşte interpretarea, aici treburile sunt împărţite. Întreg spectacolul este dus în spate de către cei doi prieteni, Jimmy şi Cliff, interpretaţi de Theo Marton şi Marius Turdeanu, care prin extraordinara capacitate de a se coordona pe ei înşişi şi în acelaşi timp şi unul pe celălalt, dau întregului spectacol o formă definită, o derulare fără asperităţi, o fluenţă care, dacă nu ar fi fost ei, din păcate nu ar fi existat. Ne găsim aşadar de fapt în faţa a două recitaluri actoriceşti extrem de dinamice şi de savuroase, la atitudini şi abordări care pun atât actorul, cât şi textul în valoare şi care practic salvează montarea. De la frazare până la privire şi de la mobilitate corporală până la întreaga atitudine, jocul celor doi foarte tineri actori debordează de dinamism şi profesionlism.

De cealaltă parte însă, se situează personajele feminine, Alice, interpretată de Dana Pancu, studentă în anul II, şi Helena, construită de Bianca Fărcaş. În ceea ce o priveşte pe Dana Pancu, se pare că regizorul i-a supraestimat posibilităţile în acest moment, făcându-i un evident deserviciu. Foarte nesigură şi cu o dicţie încă insuficient pusă la punct, studenta nu găseşte calea de acces spre personajul ei, de altfel unul dificil de construit, nereuşind să îl definească, dar lăsând din păcate să se vadă prea pregnant eforturile pe care le depune pentru a-i da de capăt. Alăturată celor doi actori menţionaţi mai devreme, ea se pierde şi mai mult într-un spectacol care deocamdată îi depăşeşte posibilităţile. Cât despre Bianca Fărcaş, ea construieşte o Helena lipsită de instinctualitate, aridă şi inexpresivă, jocul ei fiind în mare măsură la fel de ezitant ca şi al colegei ei. Din păcate, aşadar, partea feminină a distribuţiei se pierde încă de la început, lăsând acea impresie de dezechilibru şi ezitare. În ceea ce îl priveşte pe colonel, Liviu Pancu a optat pentru Ion Riţiu, care aici ne oferă o execuţie corectă, dar din păcate nimic mai mult.

Pe lângă toate acestea, piesa este oarecum "bântuită" de un trompetist cu alură rebelă la rândul său, care în momentele de respiro se infiltrează printre personaje şi umple pauzele dintre scene. Prea facil ca mijloc de expresie artistică, el sfârşeşte prin a nu ne spune nimic (ba mai mult, se întâmplă ca prin apariţiile sale să creeze situaţii de un comic involuntar).

Finalul pentru care a optat regizorul este unul schimbat (de fapt textul a fost la rândul său comprimat, probabil din raţiuni pur practice, care or fi fost ele, mai puţin de ordin estetic – am văzut cu câţiva ani în urmă o montare tot a Teatrului Naţional din Tg. Mureş cu acelaşi text, lăsat integral, prezentat în trei acte şi care nu a păcătuit câtuşi de puţin prin lungime, ba chiar dimpotrivă), aşadar un final sumbru şi care denotă o lume lipsită în totalitate de perspectivă, spre deosebire de textul ca atare, care, deşi se termină cu furia reluării unei iubiri întrerupte, totuşi lasă să se întrevadă a firavă rază de lumină, dar care face toată diferenţa.

Concluzia ar fi că spectacolul merită văzut tocmai pentru recitalurile lui Theo Marton şi Marius Turdeanu, care reuşesc, încă o dată menţionez, să ridice peste medie un spectacol care fără ei ar fi fost dezorientat, indecis şi în mare măsură pierdut.


Priveşte înapoi cu mânie
De John Osborne
Teatrul Naţional Tg. Mureş, Sala Mică
Cu: Theo Marton, Marius Turdeanu, Dana Pancu, Bianca Fărcaş
Regia artistică: Liviu Pancu