Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  O noapte furtunoasă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O noapte furtunos de comică, la Studio - O noapte furtunoasă


mai 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am fost întotdeauna şi mă declar în continuare un fan împătimit al lui Caragiale. Ori de câte ori aş vedea sau aş citi sau aş asculta piesele lui, tot mă prăpădesc de râs la replicile pe care oricum le ştiu pe de rost - mă şi văd recitându-le împreună cu actorii, ca în filmele americane în care personajele spun replicile împreună cu actorul preferat, dintr-un film de la televizor - şi apoi tot eu prăpădindu-mă de râs. Tocmai de aceea mor de necaz când aceste piese sunt masacrate de dragul inovaţiei fără acoperire (vreau să fiu foarte clar, este vorba de experimentele nereuşite...). În ultimul timp din păcate, numai de din astea am avut parte, îmi şi pierdusem speranţa că aş putea să văd un Caragiale care să mă facă să râd sănătos, cu poftă, cu toată gura şi din tot sufletul,aşa cum am făcut-o întotdeauna.

Şi uite că atunci când mă aşteptam mai puţin, s-a ivit un astfel de spectacol. El se joacă la Teatrul Studio, teatrul Universităţii de Artă Teatrală din Târgu-Mureş: se poate descoperi în acest spectacol o candoare şi o dezinvoltură care fac foarte bine Nopţii furtunoase şi care îi motivează pe tinerii actori (studenţi ai anilor III şi IV) să dea viaţă personajelor lor cu maximă implicare.

George Constantinescu, în Jupân Dumitrache, este mai mult decât savuros. Grimasele şi mişcările lui conturează un Titircă Inimă Rea de un comic nebun, actorul controlându-şi vocea şi rostirea şi părând o caricatură hilară a capului de familie prea plin de el şi prea sigur de onoarea lui de familist care trebuie apărată cu orice preţ. El îşi plimbă cu dezinvoltură burta falsă şi favoriţii imenşi prin scenă şi provoacă hohote de râs prin atitudine şi controlul pe care îl are asupra replicilor, neexagerând nici o clipă şi nealunecând în trivial sau în stridenţe inutile. Pe scurt, un personaj construit cu aplomb, percutant şi bine definit - George Constantinescu este în prezent în anul III. Colegul său, Ciprian Almăşan, la fel în anul III, dă viaţă unui nene Nae bleg şi mucalit, care încearcă să anticipeze reacţiile lui Jupân Dumitrache şi îl acceptă fără rezerve drept model de urmat într-ale bărbăţiei şi ştiinţei de a se purta cu femeile şi de a pune piciorul în prag. O umbră a lui Titircă, Nae Ipingescu este cu atât mai savuros cu cât este mai docil, lăsând totuşi, foarte subtil impresia că are şi bănuieli în ceea ce priveşte viaţa de familie fără pată a camaradului său, părând "omul din umbră", opus lui Jupân Dumitrache tocmai pentru a-i accentu acestuia ridicolul. La rândul lui, Chiriac, întruchipat de Răzvan Vicoveanu, este conceput ca un mascul feroce al uliţelor desfundate, un Don Juan suburban, care îşi etalează bărbăţia fără rezerve, ostentativ, cu un temperament dezlănţuit şi vulcanic, neînfrânat în amor, sigur pe el şi sigur că poate avea toată lumea (citeşte aici "mahalaua") la picioare.

Extrem de dinamică şi explozivă este scena cerţii şi împăcării cu Veta, interpretată de Alina Taloş, o scenă care, chiar dacă demarează puţin mai greu, ajunge în final să atingă un ritm drăcesc, o explozie de efuziuni sentimentale şi o exemplificare pe viu a cloctitoarelor drame ale (micului) Paris. Veta este o damă care oscilează între depresie, aparentă nepăsare şi izbucniri puternice de feminitate. Ea este o prezenţă pregnantă în scenă, expresivă şi foarte bine conturată, poate trece fără probleme de la trăiri vulcanice la completă (dar aparentă) nepăsare. Pe lângă ea, Ziţa, în interpretarea Adelei Lazăr, apare ca o gâsculiţă necoaptă, care, trecută printr-un mariaj timpuriu şi nereuşit, descoperă primii fiori ai amorului şi, "ambetată" de Dramele Parisului, se aruncă fără rezerve într-o relaţie care îi oferă poezia şi tandreţea de care are nevoie. Ce ne facem însă că poezia este doar o smiorcăială dulceagă, iar tandreţea doar melodramă şi patetism - Adela Lazăr surprinde foarte bine ridicolul personajului său, îi redă cu umor isteriile şi manifestările necontrolate, dar în acelaşi timp păstrează şi acea inocenţă şi naivitate a fetei tinere înfundată în mahala şi ale cărei aspiraţii nu au cum să meargă foarte departe. Ei nu îi este foarte clar ce anume este "Vocea patriotului naţionale", dar este mândră că iubitul ei este jurnalist, iar cu cât lucrurile sunt mai de neînţeles pentru ea, cu atât ea este mai încântată de ele şi se dedică trup şi suflet amorului ei, ceea ce Adela Lazăr reuşeşte să ilustreze cu dezinvoltură şi umor. Şi, pentru că veni vorba, amorul duduiei Ziţa, Rică Venturiano, anume Mihăiţă Sima, este un june care se potriveşte ca o mănuşă Ziţei, un tânăr care se pierde în demonstraţii de nedesluşit când vorbeşte despre patrie şi familie sau printre butoaie şi schele când fuge mâncând pământul de urmăritori, lăsând-şi idealurile de vitejie şi virtute pe mai târziu. Mihăiţă Sima compune un Rică mărunţel, peltic şi cu o privire inocentă şi mirată, care trece cu uşurinţă de la afişarea ostentativă a unei false bărbăţii la alura de iepure fugărit de vânători, dovedind o expresivitate şi o plasticitate corporală cu adevărat remarcabile. Aparte este şi Spiridon, jucat de Cristina Voicu, ea metamorfozându-se într-un băieţel ghiduş şi ştrengar, cu alură de pierde vară care bate mingea pe maidan, dar care se şi revoltă împotriva autorităţii atunci când este singur şi i se supune cu frică atunci când are de a face cu ea. Actriţa provoacă hohote de râs prin travesti-ul extrem de reuşit şi prin ştiinţa de a reda imaginea copilăriei, prin rostirea morocănoasă a replicilor şi prin articularea cuvintelor în maniera în care o face un biet băieţel revoltat şi neputincios. În spectacol mai apare şi Ghiţă Ţircădău, interpretat de Mihai Amarie, care, având parte doar de mişcare scenică, se achită de sarcina lui cu corectitudine, dar poate puţin cam crispat şi cam prea calculat.

Spectacolul în sine este conceput în spiritul celor de la Iunion, ca teatru în teatru, făcând uz de mijloacele de expresie ale comedioarelor pe care le urmăresc asiduu şi personajele piesei. Fiecare personaj are parte şi de scena sa de mişcare, în stil "Grădină de vară" de pe vremuri, în care, prin dans, accentuează trăsăturile sale de bază: foarte savuroase, fiecare dintre aceste intermezzo-uri dansate şi intenţionat îngroşate, arată şi abilitatea cu care studenţii îşi controlează propriul corp, mişcându-se cu agilitate, exactitate, flexibilitate şi în acelaşi timp cu foarte multă lejeritate.

Dacă la capitolul interpretare spectacolul excelează, el pare să şchiopăteze puţin chiar la partea de construcţie: muzica este în general oarecum nepotrivită contextului în care este plasat întregul spectacol, în loc să se meargă pe jazz-ul american de început de secol XX sau pe charleston, s-ar fi putut încerca o abordare a repertoriului autohton din aceeaşi perioadă, definind astfel mai bine direcţia în care o ia reprezentaţia şi putându-se astfel să se obţină chiar mai multe efecte comice în scenele de dans şi o mai firească apropiere de atmosfera de margine de oraş românesc de început de secol trecut. Tot astfel, şi abordarea personajului Veta de către regizor este puţin ezitantă. Ea apare prima dată ameţită de alcool (în unele scene), beată de-a binelea (în altele) sau complet trează (in altele). Noi înţelegem că datorită trăirilor emoţionale intense ea se trezeşte brusc din beţia (la propriu) în care a aruncat-o mărunta ei dramă în amor, dar cu toate acestea, trecerea se realizează oarecum nefiresc, prea evident.

Pe de altă parte însă, faptul că publicul este plasat pe scenă, în imediata apropiere a actorilor, este în acest caz un cîştig: implicarea este cu atât mai mare, iar comicul - sănătos şi sălbatic în acest spectacol - atacă din toate părţile. Aceste atacuri sunt însă cu atât mai plăcute, cu cât ele vin din partea unei promoţii de studenţi care demonstrează cu acest al doilea spectacol din stagiunea proprie (după ce au făcut-o şi în primul, Un caz clinic de Dino Buzzati) că funcţionează ca o echipă şi că au cu certitudine ce arăta.





O noapte furtunoasă
De I.L. Caragiale

Distribuţia:
George Constantinescu (Jupân Dumitrache) Anul III
Ciprian Almăşan (Nae Ipingescu) Anul III
Răzvan Vicoveanu (Chiriac) Anul IV
Cristina Voicu (Spiridon) Anul IV
Alina Taloş (Veta) Anul IV
Adela Lazăr (Ziţa) Anul IV
Mihai Amarie (Ghiţă Ţircădău) Anul IV

Regia artistică: Liviu Pancu
Asistent regie: Emil Velicu, Regie Teatru, Anul II
Scenografia şi costumele: Ildiko Laszlo
Teatrul Studio - Universitatea de Artă Teatrală Târgu-Mureş



 Toate articolele despre O noapte furtunoasă


1 comentariu

  • :)
    blondina din primul rand, 29.03.2010, 22:42

    La piesa asta am fost de vreo 4 ori...m-am distrat teribil de fain :)) mi-o aduc aminte cu mult drag :-D

Resurse

 Alte articole de Mircea Sorin Rusu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer