Thor 2 are tot ce avea Thor-ul lui Branagh din 2011 - 3D, Asgard uluitor, cu clădiri înalte, podul colorat între lumi, cu scenografie, arme şi armuri meticulos, îndelung gândite şi executate, un rege puternic, cu adevărat impunător. Şi multe, multe alte lucruri în plus.
Filmul de acum, în mod clar mai concentrat şi mai reuşit decât prima parte, duce totul la un nivel superior. Scenografia ia ochii, sălile sunt cu coloane multiple, de catedrală medievală, tronul amplu, detalii mii care umplu cadrul cu însemne şi trimiteri arhitecturale mixte. De Oscar.
Nu mai avem ca în 1 Giganţii Gheţii atât de monumentali. Aici, în partea negativă, partea a 2-a vine cu perversul şiretlic al elfilor căzuţi, acum reprezentând Răul Absolut. Creaturile cu urechi ascuţite nu sunt deloc calde ori în scene bucolice. Vorbesc o limbă inventată, o elfească ca în LOTR, cu care trilogie şi seamănă prin începutul identic cu cumplita luptă pe viaţă şi pe moarte pe voce off, însă cu victoria Răului. Acesta este doar ascuns, urmând să se reactiveze când va simţi momentul. Pacea de 1.000 de ani se termină acum.
Thor, cu mantia-i roşie fluturând plastic şi cu ciocanul de luptă (mult mai multe efecte legate de zborul lor separat sau împreună), are şi aici (se zice că i-a displăcut actorului) o scenă topless. Însă, dincolo de această picanterie, contează că eroul atât de puternic şi de bun se luptă iar pentru salvarea lumii într-un rol mai articulat, mai coerent, mai emoţionant. Legăturile de familie sunt energizate şi nu doar în replici. Dacă în 1 Regina nu prea apărea, aici are greutate rolul ei şi prezenţa sa contează. Scena de luptă disperată cu negativul Malekith este neaşteptată şi place. Un punct câştigat pentru introducerea ei activă în poveste.
Apoi, Jane, muritoarea, pământeana care chicotea ca o şcolăriţă la vederea frumosul ei iubit, este aşezată acum într-un rol mai sobru, mai lung şi dramatic. Natalie Portman, practic fără niciun rid pe faţa frumoasă, convinge uşor cu o intensitate proprie ei. În plus, scenariul de acum aduce o foarte binevenită doză de umor, plasat acolo unde trebuie şi când nu te aştepţi, exact la timp ca să detensioneze acţiunea contracronometru, tamponul perfect de legătură între cadrele de luptă, unul dintre, în afară de efecte, atu-urile filmului.
Săriturile între lumi, cu montaj paralel mai strâns şi mai bun, sunt clare, mai logice, mai bine legate, necesare şi reuşite în poveste. De la culoarea de miere a Asgardului, la lumina crudă, albăstruie a Londrei.
Thor 1 avea foarte multe lupte corp la corp. Şi aici sunt destule, chiar cu dezechilibru de forţe - cei din Asgard luptând ca spartanii cu sabie şi scut, pe când ceilalţi aduc cu ei arme uluitoare gen Stargate, cuantice, de dezintegrare moleculară. Şi acestea, mai ales în IMAX 3D, cu jeturile lor luminoase, sunt o încântare. Luptelor din 2 li se oferă timp mai mult, efecte din belşug, unghiuri diverse. Foarte grafice.
Filmul nu te lasă să respiri, are ritm susţinut şi efecte minunate. Dar crunt, mai dark, mai emoţionant decât primul, acest Thor pregăteşte continuări.
Soldaţii elfilor cu măştile lor de schelet, ferestrele celulelor din reţea energetică, navele ca nişte lame de topor medieval germanic cu vârful în jos, nava uriaşă arând Londra, eşarfele Eterului, soluţia primordială care oferă Puterea Absolută, fluturând fluid în aer cu izbucniri ca de petrol, muzica susţinută menită să susţină climaxul acţiunii, personajele secundare plăcute şi ataşante, efectele teleportării îmbunătăţite, Skarsgard ca savant nebun în rol comic, scenele de posedare, elfii care ard şi devin incandescenţi, excelente momente de distrugere, plus un moment deosebit plastic, emoţionant, ca în Festivalul Lanternelor, furtuna de rubine - toate acestea vă vor face fericiţi.
Lung şi dens, fără să simţi că trece timpul, fără timpi morţi şi scene inutile, de umplutură, filmul, din punct de vedere vizual uluitor şi foarte atent realizat, este pentru toată familia. Unul de top 3 al celor mai bune filme de acţiune / fantasy ale anului. Ceea ce nu e deloc puţin.