Copiii teribili nu fac pozne, fac teatru - Noaptea ursului

Trei puşti se hotărăsc să ia textul lui Ignacio del Moral şi să-l pună în scenă, găsesc mascota: un urs portocaliu abandonat în noroi, care încasează lovituri mai ceva ca un sac de box, de unde şi morala - Nu mai bine am fi noi umpluţi cu pluş şi nu cu sentimente?, îşi iau catrafusele, spray-ul colorat şi emoţiile, şi fug de acasă. Pe o scenă de teatru. Eu i-am văzut pe scena clubul Spice din capitală, dar ei s-au hotărât să mai fugă şi pe alte scene (au început şi vor continua din timp în timp la Green Hours), şi merită să fugiţi şi voi după ei, să-i vedeţi. Cum vezi viaţa la 15 ani nu diferă foarte mult de cum o vezi la 18, respectiv 20 de ani, iar spectacolul celor trei - Alexandru Voicu, Vlad Bălan (studenţi, anul II, Actorie, UNATC) şi Carol Ionescu (elev, clasa a XII-a, CNB "George Coşbuc) - e o cronică sinceră şi fără prea multă compoziţie a universului unor puşti cu probleme de familie, care se întâlnesc într-un parc jegos dintr-un cartier sărac. Ce mi-e parcul, ce mi-e scena de teatru...

 
Din aparenta pierdere de timp împreună (fiecare dintre ei se întreabă, pe rând, de ce naiba mai stă el cu ceilalţi doi), consumată în meciuri de replici acide, concursuri de rezistenţă şi dovezi de bărbăţie, întâlnirea lor devine cadrul perfect pentru mărturisiri şi poveşti de viaţă. Anghel, Jamie şi Eric păşesc pe rând într-un halou de lumină şi-ţi spun ţie, spectatorului, cam cum stă treaba cu viaţa lor. Unul e orfan de mamă şi de bunică şi ajunge să-i găsească pe tatăl şi pe sora sa făcând sex, altul e un băiat de bani-gata, trecut printr-un divorţ al părinţilor şi privat de dragostea mamei lui şi celălalt trăieşte cu un frate mai mare bolnav, care-l bate destul de des, lăsându-i urme pe corp. Iar acum se hotărăsc să fugă de acasă şi de probleme, doar că problemele se ţin scai de ei.


Ce e cu adevărat mişto la povestea asta e că în spatele teribilismului ăstuia juvenil, pe care te-ai grăbi să-l condamni, textul şi actorii îţi arată ţesătura, fără să pună degetul pe cauze şi pretexte. Înţelegi de unde vin problemele şi maniile lor, înţelegi că atunci când se ceartă şi sar unul la gâtul celuilalt sunt ca nişte căţei care sar cu dinţii la coada celuilalt în joacă, înţelegi că în căutarea asta de sine, care trece prin bravare, aluzii sexuale, ironii şi supărări, nu pot unul fără celălalt şi că marea lor problemă e, de fapt, că adulţii refuză să comunice cu ei. Repet, fără să cadă în manifest social sau puncte puse pe "i". Când se lasă Noaptea ursului peste Bucureşti, băieţii ăştia încearcă să-şi nege inocenţa şi vulnerabilitatea şi să-şi ia viaţa în mâini, pentru că, nu-i aşa? - Nu mai ai 13 ani, ai 15, maturizează-te!
 
Textul ăsta jucat de actorii ăştia tineri va arăta mereu altfel în comparaţie cu acelaşi text jucat, poate, de actori profesionişti, de aceea merită să-i vedeţi pe ei, mai întâi. Eu m-am bucurat la sfârşitul spectacolului când m-am trezit cu buzunarele pline de emoţie şi cu conştiinţa clară că am asistat la un spectacol curat, fără cioace şi prefăcătorii. Doar trei băieţi care păşiseră pe scenă să se exprime. Vi-i recomand, şi acum şi pe viitor, ca pe nişte actori care nu vor dezamăgi. Îi găsiţi pe scenele teatrelor independente din capitală.
 
P.S. Vă rugăm să vă închideţi telefoanele mobile şi orgoliile şi să vă deschideţi sufletele şi dispozitivele de respect şi umilinţă.


(foto: Roza Zah)