Motto: "Când un lucru e la prezent, parcă nu prezintă interes." (opincarul Alexandru Ilinca, Râmnicu Vâlcea
Un hotel cu multe stele şi scări de marmură în spirală. O sală de 650 de locuri capitonate stacojiu, mai mult ocupate. Forfotă de haine elegante, amestec de parfumuri rafinate, bliţuri de ultimă generaţie ciocnite în semiobscuritatea studiată, desenând suspansul. Camere de filmat pe stative complicate, presă, PR. Figuri ştiute din reviste răsărind din mulţimea de figuri neştiute de nicăieri. Cuvântul "ROST", turnat în felurite forme, pândindu-ne fiorii şi ţâşnind poetic de pe roll-up-uri publicitare cu ceasuri elveţiene şi alte branduri cunoscute. Scenă, microfoane, butoane. Rumoare. Detaliu. Etichetă. Câteva panouri pe care sunt proiectate chipuri bonome de ţărani. Colibe de lemn cu scoarţe, lăicere şi ştergare în culori vii. Străchini jirăvite cu corn de vacă şi pană de gâscă, linguri de lemn încrustate cu semne apărătoare, puternice. Cuptoare de pământ în care chinul grâului se sfârşeşte în crusta rumenă, aburindă. Ţesături spălate în râu şi uscate la soare. Tuciuri pe foc bolborosind de arome. Gube miţoase, răchită împletită strâns, şiţă desprinsă din "carne de brad". Porturi tradiţionale însemnate, înstruţate, petrecute. Riduri senine, graiuri neaoşe. Bucium şi ceteră. Obraji rumeni, fluier, voie-bună. O întâlnire. O întâlnire?
Mai întâi a urcat pe scenă Răzvan Voiculescu, autorul proiectului fotografic "ROST. Esenţe, gusturi şi stări româneşti", al treilea după "România - Ţinuta umilă a splendorii" şi "Ţara Lăpuşului - Destine încrustate" şi totodată cel cu care se încheie seria dedicată satului tradiţional românesc. Printre mulţumiri, articula des cuvântul "rost", care graseiat şi răspicat, venea de pe buzele sale ca o incantaţie identitară umblând tot mai adânc la emoţia sălii, gata stârnită de tricolorul iţit pretutindeni şi de sloganurile româneşti ale sponsorilor. "Căutătorii de rost", cei care vreme de doi ani au umblat prin ţară alături de fotograf în căutare de oameni păstrători ai meşteşugurilor tradiţionale şi ai vechilor rânduieli, au spus şi ei povestea proiectului. Silvia Dogaru, autoarea textelor albumului, proaspete şi sclipitoare ca pulberea dintr-o piatră spartă pe neaşteptate, a vorbit la fel de rostuit precum scrie. Tributul plătit brandurilor care au făcut posibilă realizarea albumului şi o licitaţie de obiecte ţărăneşti s-au grefat destul de butaforic pe ambianţa edulcorată de până atunci - dar au avut un netăgăduit rost. Scurtmetrajul regizorului Şerban Georgescu, un making-of al albumului de fotografie, a încercat o aducere mai aproape a rămăşiţelor de lume frumoasă pe care echipa s-a străduit să le îmbine, aşchie cu aşchie, într-o poveste învăluitoare.
Dar cât de aproape poate fi adusă lumea aceasta de noi? Şi cât de aproape este ea, de fapt, de Grand Ballroom de la JW Marriot? Ce anume ne învăluie şi de ce? Sunt întrebări care îmi răsăreau în minte rând pe rând, în timp ce răsfoiam, pagină cu pagină, un album fotografic despre care tot ce poţi să spui sigur e că nu are cum să nu placă. Foaie lucioasă cu miros proaspăt de celuloză, inhalat cu voluptate de oricare cititor. Condiţii grafice excepţionale. Fotografii de mare claritate, compoziţii studiate, ale căror dezechilibre voite slujesc coerent ideea închegată din spate. Câmpuri de profunzime mici, cu fundale înceţoşate şi planuri amestecate strecurând prin poezie arhaica lume pixelată. Peisaje şi portrete în culori parcă prea saturate, prea vii. Portrete şi peisaje de o frumuseţe rară, dar pe care un ochi cât de cât priceput recunoaşte imediat lumina de umplere şi modelare a mai multor bliţuri potrivite cu un meşteşug la fel de bine ştiut ca şi cel al opincarilor. Şi atunci, ajung să mă întreb: nu cumva lumea aceea se află numai în album? Nu cumva e o operă de studio in situ, un decupaj frumos colat al unor realităţi care în spaţiul lor viu, articulat, organic, sunt mult mai amestecate şi mai golite de poezie? Şi, tocmai prin asta, mai autentice?
Fireşte că orice discurs artistic presupune un grad mai mare sau mai mic de selecţie, transformare şi reasamblare a unor elemente - până la urmă o ficţionalizare, chiar şi involuntară, a realităţii. Dar proiectul "ROST. Esenţe, gusturi şi stări româneşti" îşi propune să păstreze. Şi are o responsabilitate: aceea de a traduce şi de a restitui o lume pe cale de dispariţie, o realitate îndepărtată în timp şi spaţiu, unor oameni veniţi să o cunoască în sala de conferinţe a unui hotel de lux din Bucureşti. Să o cunoască, sau să o devoreze? Şi asta m-am întrebat. Pentru că în felul în care este pusă în pagină, această lume frumoasă şi rostuită îndeamnă la un consum simbolic vecin cu fascinaţia primilor antropologi în căutare de triburi cu gândire magică din insule îndepărtate, sălbatice, sau cu fascinaţia care ne încearcă şi astăzi în faţa exoticului, a diferitului care încorporează o câtime de ideal. Discursul proiectului "ROST" îndulceşte tradiţia şi uită să ne spună că în lumea satului există şi urât. Şi că tocmai existenţa lui face frumuseţea mult mai frumoasă decât poate fi vreodată un aranjament îngrijit. Aşa cum a fost prezentat joi seară, satul românesc a semănat cu recitalul de la final al lui Tudor Gheorghe: spiritual, cuceritor, zvâcnitor. Dar de o poezie şi o fluiditate care neglijează asprimea lui reală.
Ce rămâne bun după doi ani de preumblări prin ţară în căutarea rostului? Un album frumos şi o muncă dedicată, mânată de intenţii bune. Poveştile unor oameni cum puţini mai sunt, marcate pe o hartă a României de astă dată cât se poate de reală, pe ale cărei traiectorii Răzvan Voiculescu ne invită să plecăm în căutări şi în (re)găsiri. Ce rămâne de făcut? De gândit bine la ce păstrăm: ceea ce încă mai este? sau ceea ce ne-ar plăcea să fie?
