Regizorul nou de la cârmă aduce tot ce îi lipsea primei părţi. În ciuda succesului de sute de milioane de dolari încasări, prima parte a fost teribil de plată. Lawrence, cu gustul său fin la detalii dark, a luat punctual la rând toate hibele primului film şi le-a anulat.
The Hunger Games: Catching Fire / Jocurile foamei: Sfidarea are ritm, efecte multe şi reuşite, are costume încântătoare, mult, mult mai elaborate şi mai fashion haute couture decât extravagantele din primul, multe momente de înfruntare dramatică, de relaţionare a personajelor. Acolo unde era doar fugă seacă, aici s-au adăugat naturalism, un plus de uman discuţiilor dintre "maşinăriile de ucis", o înlănţuire mai clară şi mai logică a cadrelor.
Timpul a trecut cu bine peste toţi şi de data asta este un lucru bun. Actorii au crescut şi s-au maturizat. Jennifer Lawrence se implică aici total, iar profilul ei perfect place în fiecare cadru. Chiar ştie să te facă să stai cu ochii pe ea.
Marea găselniţă a filmului (probabil şi a cărţii) este ca de data aceasta să lase / să ajute protagonista să intre în contact cu ceilalţi competitori în jocul morţii. Faptul că acum se unesc şi grupul pare aproape o mică familie, cu parteneri de vârste diferite, inclusiv mai în vârstă, emoţionează mai mult, implică spectatorul într-o varietate mai largă de sentimente. Este mai uşor, dar şi mai frumos ca un actor să aibă partener de replică în cadru. Scenele cu cei patru-cinci eroi care contribuie fiecare la poveste, cu relief dat fiecărui caracter, sunt mai credibile, echilibrate.
Sunt apoi câteva cadre largi, aeriene, chit că sunt cu pădurea sălbatică de acasă întinsă până departe sau cu zona de joc simulat. Tampoane care încarcă ochii şi aduc o clipă de poezie într-un carusel al acţiunii cu sufletul la gură, acum, în 2, aproape non-stop.
Partea a doua este mai întunecată, de la noroiul dramatic din districtul 12 până la împărţirea pe rase în celelalte sectoare pe care nu le văzusem până acum. Pădure există şi acum, cu frunze mari, lucioase, ca de palmier din sera unei grădini botanice, însă atu-ul seriei este apa prezentă mult timp în cadru. Luptele de pe plajă, din apă, valurile ca un tsunami cumplit, scena centrală care se roteşte reuşesc fiecare în parte şi toate împreună să te ţină atent, crispat, să placă vizual. Muzica foarte bună, de la început şi până pe genericul de final sprijină perfect povestea aceasta de luptă şi de revoltă.
Însă partea a doua cucereşte publicul în primul rând vizual. Scenografia atentă la toate detaliile, aproape prea încărcată (ce or fi interioarele alea burgheze din săracul District 12?), trenul ca un Bullet, uniformele şi mai sofisticate ale soldaţilor, Capitoliul şi mai aproape de un Senat roman de aur, coafurile şi detaliile de arenă ca în filmele anilor '50 cu gladiatori, multele primplanuri cu chipurile frumoase nu egalează regalul de costume. Effie care în 1 era doar o mască, o fantoşă pe umeraş, aici are ţinute incredibile, botine de catwalk, machiaj sofisticat. Rochiile ei cu volane multiple, în straturi, pot să rupă inimile tuturor fashionistelor. Iar rochia albă a eroinei Katniss care arde - veţi vedea - o minunăţie, una din scenele de forţă ale filmului, una care aproape că întrece orice scenă ulterioară de luptă.
Mult mai umanist, mai dur şi, în mod neaşteptat, mai tandru, filmul de mijloc al trilogiei te face nerăbdător să vezi ultima parte.