Work-in-progress - Forma lucrurilor

Prima premieră a stagiunii curente a Naţionalului tîrgu-mureşean a avut loc în cea mai nouă sală a acestuia, Sala Parking, un subsol generos dedicat experimentului, formelor noi şi incitante, esteticilor cît mai diverse. Textul propus este Forma lucrurilor / The Shape of Things, în traducerea şi adaptarea lui Cristi Juncu, scenografia Cristinei Grigoraş şi regia lui Adrian Iclenzan. Încredinţat unui regizor căruia îi place să-şi ia textul dramatic ca partener, acordîndu-i de fiecare dată atenţie specială, spectacolul de faţă se construieşte pe un dublu eşafodaj: mai întîi e vorba despre remodelarea personajului masculin devenit work-in-progress, iar apoi e modelarea la vedere a reprezentaţiei înseşi. Cu alte cuvinte, procesul de creaţie este dublat, el operînd atît în interior, cît şi în exterior, cadrul scenografic, conceput ca un puzzle din ecrane de computer, pe care se compun şi se recompun imagini acompaniind vizual fiecare scenă, marcată foarte clar chiar pe aceste ecrane, cu număr şi loc de desfăşurare, fiind de mare ajutor în acest sens.
 
Totuşi, există şi nişte momente-cheie care nu sînt nici numerotate, nici localizate ca atare, acestea definind personajul principal feminin în clipele sale intime: debutul cercetării (iniţierea unei relaţii interpersonale), confesiunile şoptite din dormitor (care pot fi doar intuite, în funcţie de puterea de imaginaţie şi de proiecţiile fiecăruia) şi dizertaţia din final, cînd, aparent, se lămuresc nişte chestiuni profund (in)umane şi se restabileşte o aparentă ordine. În afară de asta, însă, fiecare scenă este marcată neostentativ de un stop-cadru de cîteva secunde la început, în semiobscuritate, urmat de click-ul ce marchează iluminarea totală a spaţiului de joc şi ieşirea din poză a personajelor (pentru că exact asta se întîmplă: personajele se modelează unele pe altele - da, toate o fac într-o oarecare măsură, doar că personajul Evelyn îşi asumă acest lucru la final -, iar echipa de spectacol îşi asumă, la rîndul său, rolurile de creatori. Work-in-progress, în sensul său asumat, la vedere, este termenul potrivit şi pentru personaje, şi pentru spectacol, iar ceea ce ni se oferă este o formă de mise-en-abîme, în care facerea spectacolului încadrează modelarea personajului, iar modelarea personajului, la rîndul său, poate reflecta modul de construire a celui dintîi, în sens mai larg, facerea / compunerea / asamblarea / modelarea unei opere de artă, cu un bonus (în cazul de faţă) referitor la chestiuni ce ţin de morală şi moralitate. Nu este de neglijat nici faptul că textul în sine musteşte de intertextualitate, toate aluziile la Kafka, Shakespeare, Dickens, Euripide, Oscar Wilde, Ibsen alcătuind propriul spectacol - o parte, preluată în varianta scenică de aici. Cu o echipă de actori care se prinde în joc şi recompune puzzle-ul uman cu atenţie la detalii şi cu încredere în soluţia regizorală, situîndu-se, în acelaşi timp, şi pe poziţia de creatori de spectacol, forma finală (iată!) este una care cîştigă la capitolul cursivitate şi coerenţă.
 
În felul acesta, o Evelyn (Raisa Ané) energică şi temperamentală se îndreaptă în mod natural, cel puţin la început şi pe principiul contrariilor care se trag, spre un Philip (Ciprian Mistreanu) caracterizat cel mai bine de o agresivitate latentă, combinată cu o încredere în sine prefabricată. Evident că, în acest caz, Adam (Costin Gavază), paznicul de muzeu cu alură de loser transformat peste noapte în bărbat fatal, se alipeşte în mod natural nu la Eve(lyn), ci la o oarecare Jenny (Georgiana Ghergu), la rîndul său temătoare şi plină de regrete înăbuşite.
 
Prin strategii de text şi de relaţie, pare la un moment dat că tot ceea ce se petrece este orchestrat de studenta la Arte care şi-a propus să schimbe lumea, de această dată, la propriu. Comportamentul calculat şi scenariile construite premeditat îşi găsesc punctul culminat în prezentarea cu public a sculpturii vii, în prezenţa acesteia din urmă şi a prietenilor săi, îndepărtaţi voit între timp (foarte bine orchestrate reacţiile personajelor, răspîndite în public în timpul susţinerii tezei). Uşor dezorientantă este prezentarea dizertaţiei, în care calculatul personaj Evelyn se însufleţeşte prin sentiment şi patos, nu pe filiera pasiunii sale pentru artă, ci pe cea a autenticului care rezidă în interiorul unei fiinţe umane obişnuite, ceea ce se contabilizează ca o uşoară alunecare pe alături în coerenţa sa ca personaj. Eul pe care personajul Evelyn şi l-a creat pe parcursul întregii demonstraţii este (paradoxal) extrem de adevărat în falsitatea lui, iar ultima scenă ar trebui să fie cea în care Evelyn cea adevărată este prezentată audienţei (cea din timpul dizertaţiei este artistul aspirant la glorie prin prezentarea unei "opere de artă" reci, create cu precizie medicală, de om de ştiinţă). În fine, vorba lui Han Suyin, citată de Neil La Bute: "Moraliştii nu au ce căuta într-o galerie de artă". Dar, pînă la urmă, totul este subiectiv.
 
În fapt, întregul spectacol este unul al prezentării şi al reprezentării, al glisării permanente între ceea ce ar putea fi autentic şi ceea ce nu este deloc aşa. El este un spectacol de echipă, iar acest lucru se vede - asta înseamnă: spectacol de regizor, pentru felul în care Adrian Iclenzan şi-a conceput propria demonstraţie, spectacol de scenografie, pentru felul în care Cristina Grigoraş a organizat spaţiul, dîndu-i propria respiraţie, şi spectacol de actorie, pentru felul în care interpreţii au dat carnalitate unor personaje versatile şi deloc uşor de "apucat" - această împărţire a fost făcut doar de dragul de a o face, dat fiind că toate cele menţionate mai înainte se combină armonios.