Judecînd după numărul premierelor autohtone, 2013 este cel mai bun an al cinematografiei româneşti de după 1989. Printre cele 26 de premiere înregistrate în 2013 intră şi trei lungmetraje documentare (Evrei de vînzare de Radu Gabrea, Turn Off the Lights de Ivana Mladenovic, Afacerea Tănase: Leapşa pe murite de Ionuţ Teianu) şi unul de animaţie (Cernozaurii de Radu Dinulescu) lansate în circuitul cinematografic, o coproducţie (Şapte opere de milostenie / Sette opere di misericordia al fraţilor italieni Gianluca şi Massimiliano De Serio) în care, deşi producătorul principal este străin, partea românească a avut o participare relevantă (nu a fost doar prestatoare de servicii), precum şi o producţie independentă (Şcoala de vară, în regia lui Mircea Ghinescu) distribuită pe scară foarte redusă.
Ţinînd cont de datele de box-office, filmul anului a fost Poziţia copilului al lui Călin Peter Netzer, cu aproape 118.000 de spectatori (ceea ce îl face cel mai vizionat film românesc de la Garcea şi oltenii, din 2002) şi aproape 42% din totalul încasărilor producţiilor autohtone pe 2013, conform site-ului Cinemagia.ro. Pe următoarele două poziţii s-au plasat, la foarte mare distanţă, comedia romantică Love Building, o producţie independentă în regia Iuliei Rugină, şi horrorul Domnişoara Christina de Alexandru Maftei, însă sugestia cronicarului Cinemagiei, Ştefan Dobroiu, cum că "regizorii noştri vor fi nevoiţi să se îndepărteze de cinema-ul minimalisto-intimist şi să abordeze filmul de gen", mi se pare pripită. Cu douăzeci-treizeci de mii de spectatori în România şi fără distribuţie în alte teritorii, un producător ar putea avea profit doar dacă filmul său nu a primit finanţare rambursabilă de la CNC şi a avut un buget infim, precum Love Building sau Şcoala de vară. În aceste condiţii, tot o premieră la un festival de clasa A, care aduce automat intrarea în circuit (cu posibilitatea de a obţine premii şi sprijin de la parteneri sau fonduri internaţionale), este mai rentabilă.
Top 10 pe 2013
Domestic (România-Germania) de Adrian Sitaru
Cel mai colorat (la propriu şi la figurat) film românesc al anului trecut, al treilea lungmetraj scris şi regizat de Adrian Sitaru confirmă un cineast de uriaş talent. De această dată, el recurge la anecdote cu animale (dintre care una este preluată din scurtmetrajul Colivia, contextualizată şi reinterpretată), pentru a ajunge, subtil, la adevăruri general umane. Adrian Sitaru renunţă aproape complet la POV (care părea să-i fi devenit stilem, utilizarea sa în Din dragoste cu cele mai bune intenţii fiind remarcată şi de importantul critic, istoric şi teoretician american David Bordwell) în favoarea unei construcţii dramaturgice mai elaborate, în care situaţiile comice potenţează paradigmaticul, iar elipsele dramatice - sintagmaticul, în timp ce inserturile onirice şi speculaţiile fanteziste aduc doza de suprareal atît de necesară cineastului. În plus, distribuţia ireproşabilă (în care, printre actorii întîlniţi şi în filmele anterioare ale lui Adrian Sitaru, se remarcă Gheorghe Ifrim şi copilul Dan-Cristian Hurduc), regia precisă, imaginea rafinată a lui Adrian Silişteanu şi scenografia ingenioasă a lui Cristian Niculescu fac din Domestic nu doar o apariţie extravagantă în peisajul cinematografic autohton, ci şi un film care se cere imperios reevaluat.
Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism (România-Franţa) de Corneliu Porumboiu
Mostră exemplară de dry cinema (Cristian Tudor Popescu), al treilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu este, fără îndoială, cel mai curajos film românesc din 2013 (dacă nu chiar din ultimii 12 ani, adică de la Marfa şi banii încoace).
Poziţia copilului de Călin Peter Netzer
Cel mai titrat şi cel mai popular film autohton din anul ce-a trecut, cel pe care l-am fi dorit măcar pe lista scurtă a Oscarului pentru Cel mai bun film într-o limbă străină (deocamdată, doar După dealuri al lui Cristian Mungiu a reuşit această performanţă), al treilea lung - metraj semnat de Călin Peter Netzer (oare e o simplă coincidenţă faptul că primele trei poziţii din clasamentul meu sînt ocupate de filme aflate în această situaţie sau există ceva adevăr în zicala anglo-saxonă third time's the charm, adică "a treia oară e cu noroc"?) beneficiază de un scenariu aproape la fel de solid ca al precedentului Medalia de onoare (nu degeaba regizorul a colaborat de data aceasta cu Răzvan Rădulescu, scenaristul nostru number one) şi, înainte de toate, de nişte actori excelenţi (în frunte cu Luminiţa Gheorghiu), în nişte roluri făcute parcă pentru ei (nu greşea Andrei Gorzo cînd îl supranumea pe Călin Peter Netzer King of Typecasting).
La limita de jos a cerului (România- Republica Moldova) de Igor Cobileanski
Filmat peste Prut de un regizor basarabean (cu studii de specialitate la Bucureşti) şi de un director de imagine (Oleg Mutu) cu aceeaşi obîrşie (dar cu cariera internaţională începută în România), La limita de jos a cerului este produs de o casă românească, aşa că poate fi acceptat în acest top. Cireaşa de pe tort: prima versiune a scenariului îi aparţine cineastului aflat cu două poziţii mai sus în clasament. Însă Corneliu Porumboiu a renunţat la el (pentru a debuta cu A fost sau n-a fost?) şi i l-a cedat confratelui de la Chişinău, probabil cel mai potrivit regizor care l-ar fi putut aduce pe ecran. Şi, chiar dacă filmul rezultat s-a îndepărtat de viziunea lui Corneliu Porumboiu, cred că nu sa înşelat deloc. La limita de jos a cerului, debutul în lungmetrajul de cinema al lui Igor Cobileanski (Tache fusese o producţie de televiziune), este un film puternic şi captivant (meritul îi aparţine şi monteurului Eugen Kelemen) şi, în pofida locurilor comune (specifice genului coming-of-age), ghilotina finalului te pune serios pe gînduri. Uitasem: deşi n-ai zice, actriţa principală, Ela Ionescu, este originară din Moldova de dincoace de Prut. Sper că după acest rol o vor descoperi şi regizorii noştri de film.
Cîinele japonez de Tudor Cristian Jurgiu
Un alt debut regizoral notabil, cu un nou rol memorabil pentru Victor Rebengiuc, după cel din Medalia de onoare. Adept al realismului cu accente de documentar, Tudor Cristian Jurgiu colaborează excelent atît cu actorii, cît şi cu directorul de imagine Andrei Butică. Cele două conflicte în care este implicat protagonistul sînt dedramatizate, dar filmul nu plictiseşte. Desigur, un film cu Victor Rebengiuc - sau cu Luminiţa Gheorghiu - are şanse mici să plictisească...
Rocker (România-Franţa-Germania) de Marian Crişan
Al doilea lungmetraj al lui Marian Crişan, chiar dacă nu e la fel de izbutit ca precedentul Morgen, merită salutat şi el pentru modul în care surprinde, fără cosmetizări, mediul personajelor sale (aici, lumea rockerilor, cu dependenţele lor). Eroul interpretat de Dan Chiorean, aflat la primul rol consistent pe marele ecran, este greu de uitat.
Lupu (România-Germania) de Bogdan Mustaţă
Un straniu şi îndrăzneţ film de maturizare şi de stare, în care graniţa dintre planul real şi cel imaginar este voit lăsată în ceaţă, cu o nouă revelaţie actoricească (junele Mihai Vasilescu), o imagine superbă (Barbu Bălăşoiu) şi un regizor debutant cu un stil distinct în cadrul cinematografiei noastre.
Matei, copil miner (România-Germania- Franţa) de Alexandra Gulea
Un alt film de maturizare, cu care debutează în lungmetrajul de ficţiune o regizoare de documentare nu doar observaţionale, ceea ce explică formula inedită, o îmbinare de elemente documentaristice şi poetice. Imaginea este şi aici superbă, ce păcat că este concepută de un german (Reinhold Vorschneider), şi nu de un român...
Killing Time de Florin Piersic Jr.
Al treilea lungmetraj independent scris şi regizat de Florin Piersic Jr. este de departe cel mai bun film al cineastului, care, deşi la prima vedere rămîne influenţat de autorul lui Reservoir Dogs, a depăşit cu succes faza "joaca de-a Tarantino" (din nefericire, se pare că i-a predat ştefeta unuia dintre producătorii filmului de faţă, regizorul amator Andrei Creţulescu) şi şi-a găsit propria identitate.
Domnişoara Christina de Alexandru Maftei
Cei care n-au strîmbat din nas citindu-mi topul de pînă acum o vor face probabil de data asta. Totuşi, "primul horror românesc" (după cum s-au grăbit să-l eticheteze distribuitorii, uitînd că, în 1997, un alt cineast român, Viorel Mihalcea alias Nicolas Masson, lansa, cu aceleaşi pretenţii, o grozăvenie numită Nekro) foloseşte eficient (fără pretenţii de a fi mai mult decît este) regulile genului, are atuuri incontestabile (imaginea lui Radu Aldea, scenografia lui Vali Ighigheanu şi Oana Marinescu, muzica lui Jon Wygens, sound design-ul lui Tudor Petre etc.) şi se dovedeşte cea mai izbutită adaptare cinematografică după Mircea Eliade (deşi printre contracandidaţi, alături de Viorel Sergovici în zona televiziunii, se numără nume mult mai cunoscute, precum Dan Piţa şi Francis Ford Coppola).
Ce să aşteptăm în 2014
Dintre filmele româneşti prezentate deja în cadrul unor festivaluri internaţionale, urmează să fie lansate şi la noi Closer to the Moon, al şaselea lungmetraj al lui Nae Caranfil (şi primul vorbit în engleză), Quod erat demonstrandum, al doilea film regizat de Andrei Gruzsniczki, şi debuturile Carmen (Doru Niţescu) şi Micul spartan (Dragoş Iuga). Mai au gata filme Ovidiu Georgescu (Ultimul zburător va fi lansat în februarie 2014), Deian Cărmăzan (lungmetrajul de debut al acestuia, Pasărea neagră care rîde, a avut doar o avanpremieră în 2013), Dan Chişu, Radu Gabrea şi Adrian Popovici. Un alt cineast documentarist, Thomas Ciulei, urmează să debuteze în lungmetrajul live action cu comedia satirică 2 + 2. Alte premiere aşteptate în 2014 sînt semnate de Florin Şerban şi Nap Toader (alias Napoleon Helmis), dar şi de debutanţii Răzvan Săvescu şi Cristina Jacob. Mai sper că 2014 a ne va aduce în cinematografe şi un nou film al lui Cristi Puiu şi/sau al lui Radu Muntean, pentru ca anul acesta să poată rivaliza cu 2013 nu doar din punct de vedere cantitativ.