Giulgiul lui Ariel - Furtuna

Oamenilor le plac poveştile. Oamenii înţeleg datorită poveştilor. "Mâna întinsă, care nu spune o poveste, nu primeşte pomană!". Citită, auzită, privită sau, şi mai bine, trăită, povestea e aceea care, pesemne, ne apropie cel mai mult unul de celălalt. Pe noi, oamenii, născuţi ca unul, civilizaţi ca toţi. Instinctele sunt prea puternice, ideile prea reci, sentimentele prea fierbinţi. Singură povestea le poate cuprinde pe toate în proporţii potrivite.
 
Aşa se face că, în versiunea de civilizaţie de găsit pe aceste meleaguri, până şi Creatorul a imaginat o poveste pentru a-şi re-trimite mesajul către omenire. O poveste în al cărei rol principal şi-a distribuit Fiul. În toate celelalte roluri, lumea întreagă. Deopotrivă duh şi carne, Iisus a resetat regulile lumii, a spălat-o de păcate şi i-a dat o şansă.
 
Nu altceva fac Prospero şi Ariel în Furtuna lui Shakespeare şi Victor Ioan Frunză. Pe aripile unei pseudo-cataclism, duo-ul divin înscenează situaţii în care marile rele şi palidele pâlpâiri ale binelui se developează necruţător. Asemenea lui Iisus, Ariel e doar un mijlocitor. Datorită lui, personajele capătă o nouă şansa de a înţelege mesajul supreme, de a se re-privi unul pe celălalt şi de a re-porni maşinăria vieţii.
 
Furtuna, montat la Centrul Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu, a fost primul spectacol bucureştean (premiera: noiembrie 2010) al binomului George Costin - Sorin Miron, actori cu care Victor Ioan Frunză lucrase, în prealabil, Istoria comică a doctorului Faust, Slugă la doi stăpâni, Caligula şi Portugalia la Teatrul Municipal din Baia-Mare, Iunie & Viaţa lui Helge la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş.
 
În acelaşi timp, Furtuna a fost primul spectacol din ceea ce Frunză defineşte, într-un interviu pentru ziarul Metropolis, ca fiind "un experiment pe care în capul meu l-am numit PILOT şi care să aibă mai multe paliere: restaurarea valorilor de breaslă, reconfigurarea conceptului de regie şi dezvoltarea abilităţilor actoriceşti". I-au urmat Familia Tót, Scene din viaţa insectelor şi Mobilă şi durere tot la CCUNB, Dom Juan€œ la ArCuB, Îngeri în America şi Tartuffe sau Impostorul€la Metropolis. Miron şi Costin, veritabili cronicari ai cuplului Frunză-Grand în deceniul 2 ai secolului XXI, nu lipsesc din nici una dintre ele.

Furtuna înseamnă 4 actori, 15 personaje, o oră şi jumătate. Costin, de pildă, e când Prospero, când Stephano, când Antonio. Miron e, mai ales, Caliban, Ioana Barbu îndeobşte Miranda, Alexandru Ion în primul rând Ferdinand. Câţiva actori pentru multe personaje. Singur Ariel e interpretat când de Miron, când de Barbu, când de Ion . Un duh cu multe întrupări.
 
În cheie când comic-exuberantă (trioul Stephano - Trinculo - Caliban stârneşte hohote homerice), când melancolic-discretă (muzica bătrânului radio, colacul de salvare din stânga uitatei păpuşi), piesa trece prin faţa spectatorilor o vastă panoplie de vicii şi regrete umane. "Au trecut 400 de ani de la Shakespeare şi nimic esenţial în firea omului nu s-a schimbat!", îţi vine să exclami.
 
Când povestea toată e spusă şi personajele şi-au aflat rolurile pe care le-au jucat fără ştiinţa de a fi pe o scenă (pedeapsă pentru păcatul de a trăi fără conştiinţa de a fi), Prospero întinde un cearşaf alb şi Ariel se întinde în mormânt de lumină. În urma lui rămân un giulgiu şi o lecţie: "Au trecut 2.000 de ani şi nimic esenţial în firea omului nu s-a schimbat!".
 
PS: Furtuna de la CCUNB există şi în versiune pentru televiziune. TVR l-a filmat într-unul din studiourile sale şi l-a difuzat, în premieră, în octombrie 2013.