După cum chiar el a mărturisit, lui Cantet îi place să filmeze grupuri, iar acest lucru se vede. În Entre les murs, regizorul trebuia să orchestreze un grup de actori neprofesionişti numeros cât o clasă de şcoală generală, iar rezultatul - o frescă vie a societăţii franceze contemporane - nu şi-a pierdut în niciun moment carnalitatea şi autenticitatea. Foxfire porneşte cu un grup de 5 fete care se măreşte pe măsură ceacţiunea înaintează, însă jocul acestora devine inconsistent pe alocuri, mai ales în scenele cu dialog complex.
Lidera grupului Foxfire este Legs, care o convinge pe Maddy, cronicara grupului, săi se alăture în imboldul anarhist. Împreună cu Goldie şi Lana, Foxfire îşi începe acţiunile revoluţionare odată cu cooptarea Ritei în grup - o fată îndeajuns de frumuşică şi cochetă pentru a avea de furcă cu băieţii în orice situaţie s-ar afla, chiar şi în sala de clasă. La şcoală, în familie sau pe stradă, fetele sunt ironizate, agresate sau jignite, aşa că pentru a putea combate aceste abuzuri soluţia potrivită pare a fi surority-ul pe care îl formează şi care are toate elementele definitorii ale unei astfel de grupări: depunerea unui jurământ la aderarea în grup, testul iniţiatic prin care orice nou-venită trebuie să-şi cresteze pe umăr semnul acestuia, misterul care le învăluie în şcoală şi actele extracuriculare de huliganism pe care le săvârşesc. Laurent Cantet nu este interesat de redarea minuţioasă a perioadei în care are loc acţiunea romanului - deşi a făcut-o în mod admirabil -, ci mai degrabă de a crea o punte de legătură între anii '50 şi epoca contemporană, prin prisma luptelor de clasă care, în opinia cineastului, ne ajută să înţelegem mai bine societatea. Filmul nu are o structură dramatică solidă, ci se apropie de curgerea naturală a poveştii originale a lui Oates, fiind marcat de un voice-over cu iz de proză faulkneriană, rostit de Maddy. Cinematografia naturală a lui Pierre Milon aproape că ne poartă în timp, pentru a documenta întâmplările găştii pe măsură ce au loc.
Ceea ce impresionează în Foxfire sunt momentele în care fetele îşi petrec timpul împreună. Cantet le permite actriţelor să fie ele însele, iar naturalismul jocului este îndulcit de o muzică ce creează senzaţia unei adolescenţe trecute şi, mai mult, pe cale de dispariţie. Odată cu încrâncenarea crescândă a grupului - care iese mai des în oraş pentru a-l vopsi înroşu şi se împotriveşte cu din ce în ce mai multă forţă bărbaţilor, povestea începe să evolueze într-un mod necontrolat, culminând într-un act al treilea prea lung, cu o scenă de răpire a unui tip bogat - pe care Legs îl ia în primire pentru vederile politico-sociale greşite, care nu mai păstrează nimic din fundamentele realiste ale filmului, favorizând un final mai degrabă încărcat politic.
Aşadar, aspectul politic al filmului este pregnant. Grupul Foxfire este feminist avant la lettre şi, prin intermediul lui, Cantet aduce o critică acelui tip de conducător care, în timp, se transformă în dictator. Legs, la început o fată cu idealuri de a construi o societate mai bună în care fiecare va primi ce are nevoie şi va da din ceea ce are - o societate comunistă, deci -, sfârşeşte prin a distruge ceea ce a construit. Scopul iniţial al grupului era protecţia femeilor abuzate, dar fetele pierd controlul şi devin însetate de violenţă - ele nu mai sunt victime. Parcursul de la ideal la radicalizarea poziţiei şi violenţă este des întâlnit în grupurile politice, iar terorismul pe care Foxfire îl folosesc în final constituie chiar eşuarea acţiunilor lor.