Crochiul unui răcnet şoptit - Concert Maria Răducanu

(Maria Răducanu - Concert fără nume, 24 ianuarie 2014, Teatrul de Artă - dar i-ar fi stat la fel de bine fără loc şi fără timp)

Dac-ar fi s-o desenez, probabil c-aş trasa cu zvâc nişte linii frânte; cu răbdare, unele linii arcuite; cu hotărâre, puţine linii groase şi cu sfială, vreo câteva subţiri. Le-aş lăsa să se-aştearnă, să se-mbine singure - şi la capătul unui crochiu vibrant ca nota cea mai înaltă şi nota cea mai joasă ciupite împreună, aş şti, totuşi, că lipseşte ceva: multă culoare. Însă nu m-aş pricepe s-o potrivesc pe desenul meu. Fiindcă nu poţi şti cum e Maria.

Maria te iscodeşte cu ochi vicleni, dar aşa de scânteietori - în lumina reflectoarelor, ori poate într-a ei, venită dinăuntru - încât mai vrei. Are ceva de înger şi ceva de felină. Părul ar putea să-i fie şi aură, şi coamă. Se-ncolăceşte, se-nfăşoară într-un fel căruia ar putea să-i urmeze şi cuprinderea, şi sugrumarea. Vorbeşte cu o voce subţire, zaharoasă, rotunjită, cu care ar putea rosti şi dezmierdări, şi blesteme. Uneori ai zice că face farmece. Leagă şi dezleagă. Încântă şi descântă.

Maria poate să urce până la ţipăt, până la spărtură, pentru ca în clipa următoare să se prăbuşească mult sub portativ, într-o cădere impecabil dirijată, în care te trage după ea cu totul. Rămâne acolo o vreme şi gâjâie ironic, mustră răguşit. Apoi se saltă zvelt spre notele de sus, trecând înadins printr-o părere de falset. Maria îţi înfige un răcnet în timpan, subţire, metalic, ascuţit, ostoind apoi cu un susur fluid. Te lasă-n aşteptare o vreme, după care loveşte. Urlă. Rupe. Are ritm şi are nerv, dar ştie şi sacadarea. Zăboveşte într-o notă de care te-atârnă. Iute, apoi, zvâcneşte prin alte câteva. Maria cântă cu durere, cu astâmpărare şi cu linişte. Plin şi plutitor. Greşeşte limpede, se-ncurcă languros, erorile ei sunt stăpânite. Cântecele ei pot fi orice de la volute la linii frânte, de la strigăt la şoaptă. Şi chiar dacă vreodată au fost ale altora, încetează de-a mai fi - pentru că atunci când le cântă Maria, ele se preschimbă. Poate să treacă de la blues la folclor, de la jazz la cântece de pahar, de la fado la strigături, de la jeluiri la cântece de leagăn, de la colinde la inimă albastră, din salon în mahala. Şi o face într-o curgere atât de firească, de suplă, încât aromele se-nnoadă lichid într-un unic şuvoi limpede, din care nu se pot strecura decât emoţiile.

Cineva, cândva, spunea că să asculţi muzică înseamnă, de fapt, să asculţi ce se întâmplă în tine atunci când se-aude muzica. Într-un fel numai al ei, sublim, farmazoana asta tulburătoare, duioasă şi vicleană, face să se-ntâmple foarte multe. Maria nu cântă numai la chitara din braţe, cât mai ales la corzile noastre întinse. Şi le ciupeşte, şi le leagă, şi le-nnoadă, le deznoadă - atât, încât la sfârşit de vrajă, când aplauzele par numai nişte izbituri bruşte, despuiate, monotone, ai mai rămâne acolo unde te-a răpit numai puţin, încă puţin.

Maria vine greu şi pleacă uşor.