John Wells, scenarist de televiziune, este familiarizat cu scenele de interior cu multe personaje. Acum, ca regizor, îi ies toate acestea, dar are grijă să spargă povestea statică, lentă, teatrală cu imagini de exterior.
La mirosul rânced al familiei cu toate secretele ei otrăvite contrapune frumuseţea, pacea, lărgimea calmă până la capătul orizontului ale ţinutului "unde nu se întâmplă nimic". Este august şi, se pare, că e un timp numai bun pentru sinucideri. Ca şi tânărul din Oslo, 31. August, tatăl de aici nu-şi mai găseşte rostul şi nu-şi explică gestul. Nici nu are sens. Înţelegem de ce, timp de două ore.
Este vară în mijlocul Statelor Unite, este cald afară, la umbră, în casa cu termostatul la punctul de fierbere, este torid în creierele tuturor. Probabil că aşa era şi piesa lui Tracy Letts, cea care a scris şi scenariul, dar regizorul are grijă să dea, pe rând, voie fiecărui personaj (şi vedetă, căci distribuţia e stelară) să aibă partea leului, propria sa răbufnire, propriul monolog explicativ. Şi exact acestea sunt momentele forte în film. Acum şi aici actorii se desfăşoară cu toate ticurile şi gesturile lor, acum apasă toţi pe pedala acceleraţiei "de scenă", în acestea îşi găsesc rezolvările şi sclipirile de geniu, înduioşătoare, emoţionante, procedee tehnice ale artei actorului care lasă publicul fără să respire.
De la splendissima voce şi prezenţă a lui Sam Shepard de la începutul filmului, la performanţa de necontestat a celei mai bune actriţe a momentului, Meryl Streep aici cu râs nechezat şi iar cu accent (ea cocârjată, cu perucă brunetă, fumând, arată ca Bob Dylan tânăr), la scăpărări electrice ale lui Chris Cooper, Margo Martindale (pe care parcă o vezi pentru prima oară!), Benedict Cumberbatch (cu şovăielile lui adolescentine). Însă filmul este al Juliei Roberts, în cel mai agresiv rol al său, cel mai acut, mai îndârjit. Aparent fără machiaj, asumându-şi vârsta şi ridurile, ea duce filmul (şi familia) pe umerii săi. Ei îi revin replicile cele mai caustice, înjurăturile zdravene spuse apăsat, furiile, luptele fizice, deraierile la auzul adevărurilor de un cinism cosmic pe care mama le aruncă în ochii tuturor calm şi pe şleau, cu voce albă, între două fumuri. Dacă ar trebui să ia cineva un Oscar 2014, cred că Julia l-ar merita (Meryl Streep a primit pentru rol cea de-a 18-a!!!! sa nominalizare, record absolut).
O familie intelectuală ca toate celelalte, una obişnuită, middle class. Cu viaţă de cuplu, tandreţuri şi gesturi pe jumătate, cu rutină şi compromisuri şi frustrări nespuse. Toţi cunoaştem sau am văzut o parte din reacţiile de aici, am auzit povestiri despre situaţii asemănătoare. Deci o poveste de "ca-n viaţă". Explicaţiile vin greu, câte un dumicat, mici note de subsol într-o conversaţie banală, mici scăpări. Mereu se spune că familia contează, ea rămâne mereu unită, în sânul ei se spală rufele murdare, ea te ajută la greu. Sau poate nu. Poate că un străin este în stare să intindă o mână de ajutor în loc de uşi închise.
Strat după strat, povestea familiei devine album complet. Astfel se pot decoda reacţiile de acum şi reminiscenţele trecutului. Sunt câteva zile doar, dar suficient ca aerul să dispară, să nu mai poţi respira, iar frecarea să producă răni. Replicile dure sunt mereu filmate pe chipul altui personaj care le primeşte drept în plex. Umorul negru şi emoţia se împletesc, filmul capătă astfel profunzime. Bătrâneţea şi moartea nu ştii că există. Că vin. Însă ţi se aduce aminte în fiecare cadru. Părinţii ştiu trecutul copiilor lor la secundă. Cunosc fiii trecutul părinţilor? De aceea amintirile din copilărie, rare, sunt atât de preţioase.
Aici masa în familie, de fapt pomana de după înmormântare, devine câmp de luptă deschis. Replicile, ca şi palmele, ţâşnesc cu precizie, la fel de periculoase ca săgeţile sau gloanţele.
Poate un părinte să îşi iubească egal toţi copiii? Da? Nu? Regizorul ştie să ne arate în detalii iuţi, cu vârf de bisturiu.
Violet - Meryl Streep are vulgarităţi şi frici ca Martha din Who's Afraid of Virginia Woolf?, face jocurile ca în Long Day's Journey Into Night. Plus livrează "drăgălăşenii" spuse direct în faţă, fără să clipească. "Asta e problema, că noi ne-am chinuit prea mult şi ne-am ridicat prea repede. Pentru voi" - şi motto-ul devine al tuturor.
Meryl fugind într-o parte, senilă, pe câmp, Julia spunând sincer fiicei "Promite-mi că mori după mine", soţia mărturisindu-şi pe verandă cel mai intim secret al vieţii în timp ce se uită chinuită la soţul nervos de afară, aburul înecăcios al ratării al celui care a rămas şi a răbdat, egal în densitate toxică cu cel al celui plecat, cizmele mamei la care îţi dau lacrimile, Benedict şi cântecul lui, indianca cu lopata ei - unele dintre cele mai emoţionate dovezi de dragoste. Dezbrăcări în pielea goală, fără artificii sau accesorii, fără oglinzi. Sinceritatea ultimă, din clipa de graţie. Pentru toate acestea - un film de văzut. Incomod, rău, dar sincer.