Când nu îl venerează pe Iisus, sau nu se autoflagelează cu un bici cu care îşi înroşeşte spatele sau cu un cil (un brâu cu ţinte) pe care îl poartă pe pielea goală în jurul taliei în timp ce înconjoară casa în genunchi, Annamaria plănuieşte împreună cu un mic grup de catolici ultraconservatori să convertească iarăşi Austria la catolicism. Pentru asta, vizitează cartierele emigranţilor, împreună cu o statuie destul de voluminoasă a Fecioarei Maria, şi îi invită pe aceştia să o primească în casă şi în suflet pe Maica Domnului. Devotamentul ei faţă de religie este necondiţionat, iar Annamaria nu se lasă descurajată de piedicile întâlnite în misiunea ei, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să-şi facă loc în dormitorul burduşit de obiecte al unui domn în chiloţi sau trebuie să se lupte cu o rusoaică pe o sticlă de vodcă pentru a o smulge din patima alcoolului. Singurul pentru care nu are înţelegere este soţul său paraplegic, Nabil, care este musulman. Dar nu credinţa este o barieră pentru ei, deşi Seidl creează nişte secvenţe demne de serialele de comedie, în care el dărâmă crucile din casă, iar ea, ca pedeapsă, îi ascunde căruciorul cu rotile. Problema e că Annamaria iubeşte pe altcineva - pe Iisus. Iar Nabil ştie asta şi este cât se poate de gelos.
E evident că scopul lui Ulrich Seidl nu este să distreze sau să îşi bată joc de credinţa cuiva, aşa cum nu este nici să şocheze credincioşii sau să-i convertească la ateism, ci să provoace spectatorul să privească şi să judece cum - şi dacă - credinţa afectează relaţiile interumane. Cei doi soţi nu sunt separaţi de dezbateri teoretice despre natura divină, ci de modalitatea în care religia le spune să privească sexualitatea şi raporturile dintre sexe. Pentru musulmani, femeile occidentale sunt prea accesibile, şi, drept urmare, sunt considerate nişte depravate. Nabil crede că inabilitatea lui de a-şi îndeplini datoria faţă de soţie este cea care a făcut-o pe Annamaria să se îndepărteze de el şi să se apropie de catolicism. Situaţia aceasta ambivalentă îl face să aibă câteodată răbufniri la adresa ei, în care o numeşte curvă, laolaltă cu toate celelalte femei occidentale. Annamaria, în schimb, încearcă să se ţină cât mai departe de orice gând sexual şi de aceea preferă mai degrabă să se bată cu soţul ei, decât să îl lase să o atingă, orice alunecare în păcat fiind aspru pedepsită prin repetate sesiuni de autoflagelare. Dragostea ei pentru Iisus este cât se poate de sinceră şi implică toate aspectele unei relaţii pământeşti la care probabil Annamaria visează. Tot ceea ce face, face pentru un bărbat, iar supărarea ei cu Nabil este că încearcă să o forţeze să îşi înşele iubitul.
Seidl nu "dă" niciun fel de deznodământ poveştii. În ciuda eforturilor lui Nabil, Annamaria alege să-şi continue relaţia de love and hate cu Iisus (căruia îi face o criză de nervi comparabilă cu una pe care i-ar face-o şi soţului) şi, odată cu aceasta, şi ritualurile. Seidl mizează foarte mult pe noţiunea de ritual şi în decupajul pe care îl alege. Fiecare cadru este un tablou în care domneşte simetria. Fiecare cameră din casa Annamariei are un unghi de filmare desemnat şi de la care nu se abdică în niciun moment. Însă, ca în primul film, foloseşte foarte mult improvizaţia, ca în cazul scenelor filmate în casele imigranţilor, unde filmează hand held pentru a spori senzaţia de nesiguranţă şi pericol, un pericol pe care Annamaria este dispusă să îl înfrunte pentru a ajunge puţin mai aproape de paradis.