Scris şi regizat în 1946, având la bază basmul Frumoasa şi Bestia, filmul lui Jean Cocteau a fost realizat cu dificultăţi financiare, după pregătiri care au durat mai bine de un an. Scenariul a fost adaptat chiar de regizor după povestirea La belle et la bête, de Mme Leprince de Beaumont, aceasta fiind la rândul ei o versiune modificată a scrierii originale a lui Charles Perrault. Condus de fascinaţia pe care a păstrat-o încă din copilărie pentru acest basm, Cocteau realizează un film care se bazează pe contradicţii la nivelul legăturii dintre tematică şi stilistică, opunându-se canoanelor cinematografice şi, totodată, obstacolelor de orice altă natură (regizorul se îmbolnăveşte grav chiar în timpul filmărilor, este internat în spital, dar revine, ulterior, pe platouri).
Transpunerea vizuală a basmului se dorea a fi una mai degrabă realistă decât feerică sau atemporală, în care actorii să fie reflexii ale unui moment din timp, ale unor împrejurări şi nu participanţi într-un bal mascat. De altfel, umanitatea pe care Jean Marais reuşeşte să o transmită de sub masca bestiei a fost considerată de-a lungul timpului unul dintre elementele principale care au ajutat la evitarea transformării acestui film poetic într-unul pur decorativ. Totuşi, Cocteau refuză să ofere o singură dimensiune poveştii construite, astfel că elementelor realiste le opune tipologiile schematice ale unora dintre personaje, construite după modelul Molière, brodând în jurul unei singure trăsături de caracter (surorile Frumoasei - maliţioase, egoiste, profitoare). Umorul primelor scene ale filmului se combină cu accentele dramatice ale efectelor sonore şi cu sugestia de horror din prim-planurile bestiei sau din jocul de plan-contraplan dintre bestie şi Belle. De asemenea, decorul gotic al castelului în care Belle este ţinută prizonieră contribuie la crearea unei emoţii bizare, o combinaţie între straniu şi romantic, Cocteau utilizând elemente fizice pentru a oferi senzaţii metafizice (braţe masculine care ies din pereţi ţinând candelabre, statui sub formă umană împietrită ale căror ochi se mişcă, perdele fluturând prin ferestre deschide brusc, oglinzi, fum, uşi care se trântesc subit). Întrucât există puţine mişcări de cameră, majoritatea cadrelor sunt statice, dar mizanscena atent studiată, eclerajul şi interacţiunea personajelor cu decorul (care devine el însuşi protagonist) compensează acest fapt. În lipsa unui narator şi evitând surplusul de dialog, povestea se spune pe sine, într-o manieră vizuală, transfigurându-se odată cu trecerea de la spaţiul comun al casei fetei la castelul iluzoriu al bestiei. Relaţia dintre Belle şi bestie se construieşte armonizând spiritul sălbatic al celui blestemat să fie fiară cu tandreţea şi eleganţa bărbatului care zace neputincios în interior şi cu trecerea fetei de la respingere la dor, la nevoia de a-l salva. Rezultatul este o notă de erotism care planează asupra tensiunii create între cei doi.
Cineastul face apel la convenţia naivităţii pentru a putea ajunge, prin intermediul fabulaţiei, tocmai la combaterea ei în tratarea unei idei preconcepute: aceea a promovării frumuseţii ca trăsătură necesară a fiinţei ideale, respectiv a bărbatului ideal. De ce iubirea e completă doar dacă Frumoasa are parte de un Făt Frumos? De ce nu se poate spune că "Frumoasa şi Bestia au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi", ci doar că "Frumoasa şi Prinţul au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi"? De ce a ajuns fericirea să fie astfel condiţionată? Tripla "identitate" a lui Jeam Marais (actorul interpretează bestia, pe Avenant şi pe prinţ) e menită să ilustreze scenariul tipic al pedepsei aplicate antagonistului şi al răsplatei supreme primite de eroul suferind (de obicei fata şi comoara), dar, totodată, încearcă să demonteze mitul fiinţei ideale care îmbină bunătatea şi frumuseţea prin dezamăgirea, debusolarea resimţită de Belle la vederea prinţului. Frumuseţea lui, precum şi asemănarea cu Avenant nu aduce împlinire, ci, din contră, pare să slăbească, pentru o clipă, afecţiunea fetei, căci, tocmai perfecţiunea sa îl îndepărtează de ceea ce Belle iubea.
În paralel cu filmările pentru La belle et la bête, regizorul scrie un jurnal, publicat mai târziu cu titlul Journal d'un film - La belle et la bête, în care consemnează minuţios pregătirile pentru fiecare scenă, incluzând detalii asupra lucrului cu tehnicienii, cu scenograful, cu actorii, şi, mai ales, exprimându-şi angoasele emoţionale, cauzate de presiunea realizării proiectului, pentru ca la final să afirme că în filmul său nu există niciun cadru indiferent, ci doar imagini care îi sunt pe plac şi care au sensul dorit. Aflat la primele sale producţii cinematografice, după o carieră literară şi dramaturgică, Jean Cocteau consideră că, pentru ca arta filmului să fie demnă de un scriitor, el trebuie să fie întâi demn de arta filmului şi să demonstreze că poate să construiască un produs cinematografic care să fie un echivalent al stilului condeiului său şi nu doar o interpretare a acestuia. În La belle et la bête, Cocteau face încă de la început un fel de pact cu spectatorul, de la care cere o încredere inocentă pentru a-şi atinge acest scop.