Filmul lui Todd Solondz este o replică ciné vérité la Requiem for a Dream (2000), poemul cinematografic mai puțin discursiv, dar pe teme la fel de funeste, regizat de Darren Aronofsky. Cineva se întreba, pe una din paginile internetului, dacă Happiness are secvențe omise - implicația fiind aceea că n-a prea mai rămas nimic (scandalos, dezgustător) de arătat. Și într-adevăr, așa s-ar părea. Personajele acestui film suferă, fiecare, de o formă sau alta de extremă autodistrugere. De fapt, suferă acut de singurătate: nu se pot suferi - ele pe ele și ele între ele. Unii l-au considerat o replică - acidă, disperată și hardcore - la piesa lui Cehov, Trei surori. Dar sfâșierea personajelor cehoviene e nimic față de spleen-ul năucitor și devastator pe care îl trăiesc surorile lor americane și celelalte personaje cu care ele intră în legătură.
Dacă mă gândesc bine, ceea ce e cu adevărat întristător în filme ca Happiness e tocmai sentimentul puternic de lehamite și deznădejde pe care ți-l lasă. (Nu asta găsim și în Pianina mecanică a lui Nikita Mihalkov, inspirat tot dintr-un text cehovian?) Nu mai există emoție, năzuință spre ideal, rușine (să fie însuși idealul - the (American) dream - pricina zdrobirii?). Există demență, deghizată - o vreme - în respectabilitate (ca-n alt film semnificativ pentru tema de față, din aceiași ani '90: American Beauty). Până cad măștile, iar atunci distinsul familist și doctor de suflete se vădește a fi un abject pedofil, căsnicii care par fericite se destramă, prieteni care par inofensivi se dovedesc a fi șarlatani odioși etc..
Dintre toate personajele, cel mai puțin atinsă de pârjolul acestei lumi nebune, nebune, nebune este una dintre surori - mezina cea visătoare și incredibil de naivă. Doar ea trece duios prin viața care-o calcă-n picioare, ținându-și mintea în iadul pe care-l trăiește, însă fără să deznădăjduiască. Doar ea pare să ne amintească de acea "zguduitoare terapeutică" (pentru că "ne cere imposibilul") de care vorbește Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, de acel "medicament mai eficace" (pentru că "ne dă libertatea și fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanții de heroină") - credința paradoxală și transfiguratoare - care, prin "acrobația cea mai riscată" ne aduce "pace, liniște și odihnă".
Grin and bear it! - este îndemnul implicit pe care-l adresează filmul lui Solondz. Personajul lui Hoffman, își poartă și el teribila povară a neîmpăcării cu sine - cu trupul și, mai ales, cu sufletul său. Peste ani, interpretul său, ajuns star de cinema, va fi găsit mort în apartamentul său din New York, ca urmare a unei supradoze de heroină.