London Art Fair este primul tîrg de artă contemporană din an, umbrit pînă acum cîţiva ani de Frieze şi concurat direct de Art 13, respectiv Art 14. London Art Fair 2014 pare să se aşeze confortabil pe o piaţă de cumpărători sporadici, colecţionari mici şi artă contemporană de ambient - genul de pus în casă şi de făcut cadou. Ediţia cu numărul 26 a London Art Fair 2014 s-a desfăşurat între 15 şi 19 ianuarie 2014 şi a atins un nou record de vizitatori: 30.694 de oameni, majoritatea londonezi, au vizitat spaţiul aerisit în care a avut loc tîrgul. Pe cele trei niveluri ale Business Design Centre, s-au afişat 126 de galerii, dintre care douăspreze din afara Marii Britanii - Tokyo, New York, Roma. Cu o prezenţă din ce în ce mai mare a galeriilor din afara regatului, cu eforturi de internaţionalizare în comunicare şi PR, cu o secţiune nouă care a forţat dialogul între galerii autohtone şi galerii britanice, acest tîrg rămîne totuşi "about British take on art". De văzut de către practicienii de artă, dar şi de către entuziaşti.
În prima zi, jurnaliştii au avut întîietate într-un spaţiu liber de întîlnire cu directoarea Sarah Monk, curatorii secţiunilor speciale, galeriştii şi artiştii. Nefiind un tur ghidat, descoperirea şi întîlnirea s-au dorit organice, lounge-ul dedicat fiind singurul loc în care invitaţia la conversaţie parea mai deschisă. Deşi poate funcţiona pentru jurnaliştii locali, această reţetă de rendez-vous nu-i ajută pe jurnaliştii din afara Marii Britanii, şi aş zice că nici pe cei din afara Londrei. Berliner Liste este un tîrg pe acelaşi calapod, galerii mai mult locale, artişti contemporani, cu intenţia de deschidere spre extern. Totuşi, nemţii reuşesc mai bine să acomodeze nevoile presei străine prin tur de presă ghidat şi informaţii exclusive.
Senzaţia la primul tur pe care l-am făcut la London Art Fair 2014 a fost de zbatere a galeriştilor de a arăta altceva decît artă safe, de a arăta artă contemporană. Zbatere, pentru că pretextul folosit (a fi vandabil, prin urmare pe placul unui cumpărător britanic tradiţionalist) a transformat tîrgul într-unul mai degrabă plictisitor.
Zbaterea am resimţit-o şi în rîndul organizatorilor, prin eforturile lor de a muta identitatea tîrgului într-un loc unic, pe o piaţă neglijată a cumpărătorilor britanici. La London Art Fair 2014, am întîlnit bancheri, pensionari, colecţionari cu bugete fixe şi oameni în căutare de affordable contemporary art. Poate anul acesta au nimerit, London Art Fair fiind, în plaja de multiple tîrguri de artă organizate în Londra şi Marea Britanie, un tîrg pentru cumpărătorul middle-market, adică pentru acela care cumpără de plăcere mai degrabă decît achiziţionează ca investiţie. Majoritatea galeriilor au marcat preţurile şi vînzările lîngă lucrări şi am putut astfel observa două praguri - la 2.000 de euro, sub care puteai cumpăra fotografie şi printuri, şi la 10.000 de lire pentru artă modernă şi artişti contemporani mai cunoscuţi publicului larg. Alan Davie RA, artist din Scoţia, care urmează să aibă o expoziţie la Tate, s-a bucurat de o puternică expunere la multe standuri. Dealerul Alan Wheatley a anunţat vînzarea unei picturi de mari dimensiuni la un preţ de peste 100.000 de lire. Mark Goodman, de la Goodman Fine Art, a vîndut o altă lucrare a lui Davie la un preţ puţin sub cel de mai sus, precum şi un triptic pe hîrtie de Francis Bacon.
Mi-a atras atenţia artistul Lluís Barba, finalist al premiului Young Masters Art, care a expus în Galeria "Cynthia Corbett" două printuri mari în ediţie de 26 de exemplare şi 10.000 de lire fiecare, epuizate pînă la finalul tîrgului.
Singurele spaţii provocatoare au fost cele ale galeriilor din zona Art Projects, în special noua secţiune Dialogues şi zona dedicată fotografiei, Photo50. Toate aceste spaţii au fost curatoriate de invitaţi, secţiunea Dialogues fiind o noutate în 2014. Adam Carr, curator la MOSTYN Wales, a ales opt galerii pe care le-a "împerecheat" şi le-a pus faţă-n faţă pentru a marca a 10-a ediţie a secţiunii Art Projects, dar şi pentru a forţa nota internaţională a tîrgului. Din fericire, cele patru binoame (Drei, Köln/ Limoncello, Londra, Galeria Stereo, Varşovia / The Sunday Painter, Londra, SABOT, România/ Maria Stenfors, Londra, Frutta, Roma / Seventeen, Londra) şi-au făcut bine treaba, au gîndit şi au pregătit un spaţiu comun în care simţeai atît dialogul anterior între galerişti, cît şi pe cel live dintre artişti. Din nefericire, cu toate eforturile de a include o parte din spaţii în tururile ghidate de experţi pentru public, secţiunea a rămas neobservată de presă şi prea puţin înţeleasă de potenţialii cumpărători.
Printre galeriile invitate, s-a numărat şi SABOT - galeria din Cluj cu aspect şi portofoliu de Occident, singura prezenţă românească la London Art Fair. SABOT a adus lucrări de Alice Tomaselli şi Lucie Fontaine: un tablou, un parfum, o faţă de masă, o vază, nişte publicaţii, toate lucrări de artă în antidiscursul cunoscut al artistei Alice Tomaselli, dar mai ales al extensiei sale, grupul Lucie Fontaine. În oglindă, Galeria "Maria Stenfors" a continuat dinamicitatea, dar mai ales interogaţia asupra relaţiei artei şi a artistului cu spaţiul, cu lucrări de Lilah Fowler. De la concept la execuţie, spaţiul SABOT - Maria Stenfors a părut cel mai muncit, cu un aer de coabitat.
Daria Dumitrescu, directoarea galeriei, mi-a împărtăşit aceeaşi preocupare faţă de un public nepreocupat. Dialogues a părut un dialog pregătit de curator, galerii şi artişi pentru public, la care publicul nu a participat.
Photo50 este expoziţia anuală de fotografie contemporană a tîrgului, anul acesta etalată sub denumirea de Immaterial Matter şi curatoriată de Charlie Fellowes şi Jeremy Epstein, directorii Edel Assanti.
În cele opt zile petrecute în Capitala britanică, m-a surprins plăcut apetitul londonezilor pentru fotografie. Fotografie contemporană întîlneai în muzeu, în galerii, în tîrg şi în pub, se pare că au înţeles că este un produs de artă vandabil. Nu e de mirare că, în calendarul în care nu există lună fără tîrg de artă, mai apare unul în 2015 - Photo London, ce promite să fie un eveniment internaţional major. La London Art Fair 2014, am văzut fotografie nesemnificativă, conceptuală, mai mult instalaţie, în care predomina discursul curatorial, artiştii fiind oarecum secunzi şi servind scopului expoziţiei. Immaterial Matter s-a dorit o lecţie de final de curriculă, genul acela de ultim curs pe tema De la analog la digital... and beyond, în care coordonatele principale au fost Internetul şi materia. Imaginaţi-vă că vă aşezaţi în faţa computerului şi căutaţi nişte cuvinte pe Google: apă, rîu, val, iar cu rezultatele în imagini şi video construiţi un montaj. Cam asta a făcut unul dintre artiştii expuşi, Joe Hamilton - Geo Stream. Ceea ce am gustat din plin a fost simplitatea unei instalaţii, prezentată tot în secţiunea foto. Graphic Arrays ale lui Aram Bartholl par, la prima vedere, nişte teancuri de hîrtie, unul pe verticală, altul pe orizontală. Şi asta şi sînt, hîrtii fotografice tăiate la dimensiunea ecranelor şi rezoluţiilor ce ne domină viaţa în ultimii ani. De la clasicul VGA (640x480), scos de IBM în 1987, pînă la display-urile de 2.560x1.600 px de astăzi.
Un sondaj realizat înainte de tîrg, în rîndul a 57 de galerii expozante, a arătat o creştere majoră a încrederii galeriilor în piaţă. 70% au declarat că economia în 2014 va fi mai bună, faţă de 24% în 2013, iar 61% cred că şi piaţa de artă va urma acelaşi trend. Cu aceste previziuni, ne aşteptăm la o explozie de încercări la următoarele tîrguri.