Camerele de supraveghere sunt peste tot. Cu toate acestea, atunci când o echipă de paznici de noapte îşi oferă serviciile în schimbul unei sume modice de bani, toată lumea acceptă. Niciun sacrificiu nu e prea mare dacă este făcut pentru a-i ţine pe ceilalţi afară. Cine sunt ceilalţi? E greu de spus, având în vedere că singura infracţiune din film, furtul unui casetofon dintr-o maşină, e săvârşită de către nepotul fostului proprietar al plantaţiei de zahăr, cel mai probabil din plictiseală şi teribilism.
Alcătuit din trei părţi - Câinii de pază, Paznicii de noapte şi Bodyguarzii - filmul pendulează subtil între thriller şi satiră. Mendoça Filho plantează bombe cu ceas care acumulează tensiune şi invită spectatorul să citească anumite semne, gesturi şi detalii în limbaj cinematografic clasic, doar pentru a le dezamorsa mai târziu, reuşind într-un fel să mimeze şi să inducă spectatorului o stare de paranoia similară cu cea în care trăiesc personajele sale. De exemplu, pentru spectatorul obişnuit cu thriller-ul american clasic, doi poliţişti apropiindu-se de un vânzător ambulant de DVD-uri piratate este semnul unui viitor arest. Pentru Mendoça Filho este doar o tranzacţie între cinefili. Sau, o maşină oprită în mod suspect la câţiva metri de cortul paznicilor de noapte este semnul unui atac armat (în contextul filmului). Pentru Mendoça Filho e doar o doamnă care a băut prea mult. Frica îi ţine pe oameni închişi în case şi le cauzează insomnii, cum este cazul gospodinei Bia, mamă a doi copii, care-şi petrece zilele comandând televizoare şi fumând marijuana, într-o încercare de a se elibera de stresul indus de către câinele vecinilor, care latră toată noaptea. Pentru Bia nu câinele e problema, ci semnificaţia lătratului: un potenţial intrus.
Adevărata tensiune se naşte însă în urma interacţiunilor dintre personaje aparţinând unor clase sociale diferite. Joao, nepotul fostului proprietar al plantaţiei, care acum vinde apartamente în turnurile proaspăt construite, ţine să indice unor potenţiali cumpărători, ca semn al calităţii apartamentelor, că dormitorul servitoarei are şi fereastră. Educat într-o anumită mentalitate, Joao are o atitudine protectivă - şi inconştient condescendentă - faţă de servitorii săi: se interesează de viaţa personală a fiului servitoarei, pe care-l găseşte dormind pe canapeaua sa albă (un alt moment cu un fals potenţial exploziv), sau o ceartă părinteşte pe fiica servitoarei (o femeie în toată firea, cu doi copii) că umblă fără papuci pe gresia din balcon. Autoindulgenţa lui merge până la a-i lua apărarea paznicului de noapte - prins dormind în post de către fiul vigilent al unuia dintre proprietari -, doar pentru a părăsi adunarea chiar înaintea votului final care urma să decidă soarta paznicului, pentru a se întâlni cu o fată. Vina moştenirii sale se revarsă şi ea într-un coşmar (cam kitsch, ce-i drept), în care se visează făcând baie sub o cascadă de sânge. În orice caz, Mendoça Filho face eforturi pentru a pune în mod subtil pe tapet modalitatea în care clasa de jos este percepută de către mica burghezie, delimitând clar spaţiile în care primii au voie să intre.
Dincolo de mecanismele narative şi de stilistica aleasă (Mendoça Filho filmează în CinemaScope, unghiulaţia preferată amintind uneori de filmele lui Hitchcock), regizorul mizează pe încă un element foarte important pentru a disemina panica în populaţie - sunetul. Zgomote ciudate, voci, paşi, discuţii în contradictoriu, sunete metalice vin de nicăieri şi se revarsă peste zidurile înalte ale turnurilor şi peste ferestrele îngrădite ale caselor. Iar joaca sa cu nervii spectatorilor nu este doar mimată, căci adevăratul pericol vine de acolo de unde cei care au greşit se aşteaptă cel mai puţin.