Din alt decor - Festivalul Internaţional de Film de la Karlovy Vary, 2013

Ajuns la ediţia a 48-a, Festivalul Internaţional de Film din Karlovy Vary, Cehia, este cel mai vechi şi mai faimos festival de cinema din sud-estul şi centrul Europei. Aş adăuga că este, foarte probabil, şi cel mai bogat festival, luxul înconjurându-i pe invitaţi din momentul în care pornesc, la sosire, spre destinaţie, îndepărtându-se de aeroportul din Praga îmbarcaţi în maşinile puse la dispoziţie de către organizatori şi până când părăsesc, la final, zona Thermal, unul dintre cele mai scumpe hoteluri din staţiunea balneară Karlovy Vary şi sediul principal al festivalului, unde au loc o bună parte dintre proiecţii - în săli improvizate, dar prietenoase - şi petrecerile. Festivalul este unul dintre puţinele din lume care nu apelează la voluntari, toţi oamenii angrenaţi în organizare - de la şoferi, la plasatorii din sălile de proiecţii - fiind salariaţi. În fiecare an, organizatorii au grijă să invite câteva staruri americane pentru a atrage atenţia presei mainstream asupra evenimentului (anul acesta, John Travolta şi Oliver Stone au fost principalele atracţii), iar în 2013, în mod special, spoturile de promovare ale festivalului au conţinut, pe lângă scheciuri cu staruri ale cinematografiei ceheşti, precum Vera Chytilová, Jirí Menzel sau Milos Forman, unele avându-i în prim-plan pe Helen Mirren, Harvey Keitel, Andy Garcia sau Jude Law.

Dacă atmosfera de la Karlovy Vary, cu tot fastul şi glamour-ul inerente, mi s-a părut bătrânicioasă - petreceri în hoteluri decadent de luxoase (cam ca cele din Anul trecut la Marienbad - localitate situată, de altfel, aproape de Karlovy Vary), pe acorduri de DJ Bobo şi Ace of Base, oraşul plin de clădiri de pe vremea Imperiului Austro-Ungar care amintesc indivizilor că viaţa poate fi trăită şi pe picior mare, din bal în bal -, filmele au fost numeroase şi suficient de diverse încât să nu plictisească.
 
Cele două secţiuni competiţionale principale de la Karlovy Vary sunt dedicate fie exclusiv premierelor mondiale ale unor filme provenind din orice colţ al lumii, semn că festivalul este de categorie A (cazul Competiţiei Oficiale), fie ale unora realizate în sud-estul sau în centrul Europei (cazul secţiunii East of the West). Întâmplarea a făcut să văd la faţa locului câştigătoarele ambelor secţiuni şi să mi se pară dezamăgitoare. A nagy füzet / Caietul, al ungurului János Szász, e o dramă de război calofilă, cu o imagine cât se poate de atrăgătoare semnată de Christian Berger, directorul de imagine favorit al lui Michael Haneke, dar conformist abordat şi deloc memorabil. Îmi aduc aminte că l-am vizionat la o proiecţie de presă, într-o dimineaţă frumoasă de vară, şi că mi-am spus că aşa un film învechit stilistic nu am mai văzut de multă vreme. Faptul că a obţinut Trofeul de la Karlovy Vary nu a făcut decât să îmi confirme impresia pe care mi-a lăsat-o, în general, festivalul, de construcţie burgheză adresată membrilor aceleiaşi clase, cărora se încearcă să nu le fie zguduite prejudecăţile despre ce înseamnă arta - dacă se poate ca imaginile să fie spectaculos de calofile, iar structura narativă să emoţioneze prin folosirea unor clişee de tot felul, cu atât mai bine.

Pe de altă parte, filmul polonez Plynace wiezowce / Floating Skyscrapers, al cineastului Tomasz Wasilewski, care a câştigat Marele Premiu al secţiunii East of the West, a fost promovat peste tot ca "primul film polonez care abordează tema homosexualităţii" - ceea ce, între noi fie vorba, este o minciună, deoarece în acelaşi an, 2013, a apărut un film polonez similar, kitschosul W imie... / În numele tatălui, regia Malgorzata Szumowska). Dacă tema promitea o îndepărtare de tradiţionalismul celuilalt mare câştigător al festivalului, modul în care tânărul regizor Tomasz Wasilewski a ales să ilustreze pasiunea fizică a înotătorului Kuba pentru diafanul Michal, construind un triunghi sexual format din cei doi bărbaţi şi din iubita primului, e, de fapt, la fel de conformist. În primul rând, cinema-ul queer e suprasaturat de scheme narative de tipul celei din acest film: un bărbat (neapărat sexy şi "masculin") e într-o relaţie "normală" cu o femeie (neapărat sexy şi "feminină"), dar într-o zi întâlneşte un bărbat (neapărat sexy şi un pic mai efeminat) pentru care dezvoltă o atracţie teribilă, pe care într-un final nu mai poate să şi-o înfrâneze. Iubita află şi, automat, se declanşează o criză în relaţia lor de cuplu, deşi bărbatul şi-ar dori să continue ambele relaţii. Cele două ieşiri posibile din această situaţie sunt, întotdeauna, următoarele: fie, cel mai adesea, necunoscutul care stârnise întreaga dramă prin energia sa sexuală debordantă dispare în mod misterios, fie, ceva mai rar, este pedepsit de reprezentanţi ai societăţii homofobe în care trăieşte. Plynace wiezowce îşi propune, în ultimele zece minute, să construiască un discurs social-politic, aşa că include un episod în care Michal este omorât în bătaie de un grup de băieţi care îl văzuseră sărutându-se cu Kuba. Regretul pe care l-am avut la vizionarea acestui film a fost că, deşi Wasilewski reuşeşte să transmită la nivelul jocului corporal al actorilor luptele pasionale dintre personaje, şi, în acelaşi timp, nu psihologizează deloc, ceea ce nu e la îndemâna oricărui cineast, ideile sale despre viaţă şi sexualitate sunt atât de puerile, încât îneacă aproape în totalitate cele câteva calităţi tehnice întrezărite în stilul lui regizoral.

Secţiunea Horizons a prezentat o panoramă a filmelor prestigioase ale anului, promiţând aşadar experienţe intense. Dacă Jeune & jolie s-a dovedit a fi unul dintre cele mai nereuşite filme ale lui François Ozon, Phil Spector (regie David Mamet), Gloria (regie Sebastian Lelio), L'image manquante (regie Rithy Panh) şi Nugu-ui ttal-do anin Haewon / Haewon, fiica nimănui, (regie Hong Sang-soo) au fost câteva dintre punctele de referinţă ale acestei ediţii a festivalului. Nu voi scrie despre Phil Spector şi nici despre filmul lui Hong Sang-soo (care m-a impresionat cel mai tare din tot ce am văzut la Karlovy Vary), deoarece ambele sunt analizate pe larg în revistă. Voi trece direct la Gloria, care, deşi la nivelul ambiţiilor ideatice nu este prea incitant, propunându-şi să prezinte personaje ajunse la o vârstă onorabilă în ipostaze (fac sex, dansează, au nevroze, depresii şi impulsuri de toate felurile) rezervate, în mod convenţional, unora mult mai tinere - ceea ce, din punctul meu de vedere, constituie un demers prea demonstrativ -, reuşeşte să fie antrenant datorită interpretării fascinante a actriţei din rolul principal (Paulina Garcia), care imprimă personajului său o labilitate psihică mascată de o exuberanţă suspectă, părând moment după moment că va exploda.

Ce pare să implice acest tip de construcţie nuanţată a protagonistei este ideea că viaţa nu poate fi redusă la anumite mecanisme psihice sau comportamentale, nivel la care filmul începe să se îndepărteze de puerilitatea şi de sclipiciul primei teme, menţionate anterior. L'image manquante, al cambogianului Rithy Panh, este un documentar narat la persoana întâi, în care realizatorul rememorează episoade din trecutul său şi al familiei sale, din perioada 1975-1978, când Khmerii Roşii transformaseră întreaga ţară într-un lagăr de muncă forţată. Deoarece nu are la dispoziţie niciun fel de document fotografic din acei ani, Panh îşi reconstituie amintirile cu ajutorul unor figurine ceramice. Contrastul dintre bidimensionalitatea acestora, tonul neutru al autorului şi ororile aproape inimaginabile povestite, îi conferă filmului o tuşă aproape suprarealistă, constituind probabil modul optim, din punct de vedere etic, de a reda o istorie a exterminării unei naţii.
 
Dintre filmele prezentate în celelalte secţiuni ale festivalului, aş vrea să menţionez The Panic in Needle Park (1971) şi Puzzle of a Downfall Child (1970), realizate de americanul Jerry Schatzberg, unul dintre cineaştii anilor '70 care au împrospătat temporar spiritul Hollywoodului - The Panic in Needle Park (cu Al Pacino) descrie atât de realist şi apelând la un montaj atât de neşlefuit viaţa de zi cu zi a unui consumator de droguri, încât aproape că nu are corespondent în întreaga istorie a cinematografiei americane, iar Puzzle of a Downfall Child (cu Faye Dunaway) este influenţat de experimentele narative ale lui Alain Resnais, propunându-şi să reflecte încrengăturile minţii în procesul de rememorare a unor evenimente trecute, fiind, de asemenea, un produs inedit al cinematografiei de peste Ocean.
 
Nu aş vrea să închei fără a aduce un omagiu secţiunii Out of the Past, preferata mea, unde au fost proiectate filme vechi în copii restaurate. Pentru mine, Kym sa skonci tato noc / Înainte de încheierea nopţii, realizat în anul 1966 de slovacul Peter Solan, a constituit o mare descoperire, îmbinând două tipuri de lumi aparent divergente: una uşor caricaturală, în care fiecare personaj este marcat de câte o slăbiciune asupra căreia se revine în repetate rânduri, şi una aridă şi imperturbabilă, reprezentată de structurile sociale. Rezultatul interdependenţei lor nu poate fi decât unul tragi-comic, revelând derizoriul existenţei umane.