Cel de-al doilea lungmetraj al lui Jacques Tati şi filmul care i-a adus notorietate ca regizor, Les vacances de Monsieur Hulot deschide seria celor patru filme în centrul cărora cineastul îşi va plasa personajul-semnătură, lunganul neîndemânatic care merge parcă împiedicându-se de el însuşi, uşor adus de umeri, executând la tot pasul un soi de plecăciuni reţinute în încercarea (zadarnică!, şi aici intervine ceea ce Tati numeşte stropul de dramă fără de care comedia nu poate exista) de a căpăta bunăvoinţa unor oameni în mijlocul cărora nu se poate adapta.
Cu maşina lui învechită care merge hurducăindu-se, duduind la tot pasul de-ai zice că acuş-acuş are să se rupă în bucăţi, pe care o depăşesc rând pe rând automobilele noi, mai arătoase şi mai rapide ale celorlalţi turişti, cu pantalonii lui prea scurţi care lasă să i se întrevadă şosetele în dungi, cu o pălărie fără formă îndesată pe cap, bolborosind cuvintele din cauza pipei pe care o ţine în gură, Monsieur Hulot distonează din prima clipă cu ceilalţi turişti care înţeleg să îşi petreacă vacanţa repetând zi după zi, aproape mecanic, acelaşi set de acţiuni monotone.
Viziunea lui Tati nu este însă una condescendentă, funcţionând mai degrabă ca o formă de observaţie a doua dinamici sociale incompatibile care se ciocnesc inevitabil, decât ca o critică a conformismului burghez.
Umorul însuşi se naşte din această formă de observaţie şi nu din superioritatea detaşată cu care spectatorul ar putea privi stângăciile lui Hulot. Sigur că atunci când, vrând să ajute o domnişoară să îşi ducă bagajul voluminos în interior, ia o altă valiză drept treaptă şi calcă în gol ducându-se grămadă cu tot cu bagaj prin uşa întredeschisă, prin salonul casei şi înapoi afară, în curtea din spate, printr-o altă uşă, nu putem decât să ne amuzăm pe seama împiedicatului Monsieur Hulot. Însă umorul lui Tati nu este crud. La finalul gagului, Hulot nu cade cu tot cu bagaje spre umilirea lui totală, ci se redresează la timp pentru apariţia domnişoarei căreia îi oferise ajutorul. Stângăcia a rămas între noi, spectatorii, şi Monsieur Hulot.
În altă parte, aflat pe plajă, Monsieur Hulot vede un domn ce pare să spioneze pe cineva care se schimbă. Spectatorul asemenea. Drept urmare, nu putem decât să ne bucurăm când Hulot îi trage domnului în cauză un şut în fund. Asta numai preţ de câteva clipe, până când cadrul este ajustat şi vedem că domnul suspectat făcea, de fapt, o fotografie familiei sale. De data asta, stângăcia e între noi, spectatorii, şi Hulot în sensul în care râsul nostru satisfăcut care a însoţit şutul lui Hulot, ne-a făcut părtaşi la încurcătura lui.
Şi mai mult: în alte momente, ca de pildă intr-unul din cele două set-pieces memorabile ale filmului, cel cu băieţelul care cumpără îngheţată, Tati refuză demonstrativ să ne dea satisfacţie. Băieţelul, pe care aşa cum este construit cadrul de-abia îl putem vedea de după toneta de îngheţată, cumpără două îngheţate şi pleacă. Inevitabil, spectatorul se aşteaptă ca băieţelul să se împiedice cumva şi scape una din îngheţate în nisip. Ce face Tati este să îl pună să urce nişte trepte, să traverseze o stradă, apoi să deschidă o uşa înclinând una din îngheţate, până când ai zice că e musai să cadă, fără ca vreun strop de îngheţată să alunece pe jos, pentru ca ajuns la hotel să se bucure drept recompensă de îngheţată alături de prietena lui.
Modul în care Tati pune în scenă toate aceste momente e întrucâtva o prefigurare a ceea ce Jonathan Rosenbaum avea să numească în legătură cu Playtime (probabil capodopera lui Tati, deşi la momentul apariţiei a constituit un eşec major comparativ cu Les vacances de Monsieur Hulot şi Mon Oncle, ducând la ruinarea acestuia) democraţia lui Tati.
Un alt aspect definitoriu pentru stilul lui Jacques Tati, pe lângă umorul său personal şi stilul vizual caracterizat de cadre lungi şi încadraturi în plan mediu, în defavoarea mult uzitatului plan detaliu folosit în slapstick pentru a puncta liniile de forţă ale gagurilor, este folosirea sunetului.
Dacă vorbirea funcţionează mai degrabă ca accesoriu pentru a creiona atmosfera nicidecum ca un cârlig narativ, sunetul, fie el sunet de ambienţă accentuat în mod exagerat de Tati, ca atunci când Monsieur Hulot intră pentru prima dată în hotel, aducând cu el o rafală de vânt cu atât mai răvăşitoare cu cât e însoţită de un vuiet azurzitor, fie sunet inventat de Tati cum e cazul anunţului pe un ton piţigăiat, atât de distorsionat încât devine neinteligibil, care se aude în gară într-una din primele secvenţe ale filmului, dând naştere gagului cu oamenii care aleargă de la un peron la altul luându-se după ceea ce cred că înţeleg din anunţ, pierzând de fiecare dată trenul care ajunge tocmai la linia de la care au plecat, este esenţial umorului lui Tati. Drept dovadă stă faptul că pentru Les vacances de Monsieur Hulot, Tati a petrecut mai mult timp editând sunetul decât pentru a turna filmul, revenind asupra acestuia şi la mult timp după lansarea filmului, prima dată pentru a-l reedita în 1963, apoi în 1978 pentru a înlocui tema muzicală originală a filmului compusă de Alain Romans (versiune pierdută astăzi) cu combinaţia de jazz care îl însoţeşte astăzi.
Arătând spre temele centrale ale operei lui Tati,obsesia consumeristă, schimbările aduse de aceasta în relaţiile sociale şi alienarea oraşelor transformate de tehnologie şi design-ul ultra modern, care aveau să se contureze cu adevărat în Playtime, Les vacances de Monsieur Hulot rămâne în ciuda micilor sale imperfecţiuni (cum am mai putea privi oare cu aceeaşi candoare micile imperfecţiuni ale domnului Hulot însuşi dacă s-ar fi născut dintr-un demers desăvârşit?) una din cele mai frumoase comedii din istoria cinematografului.