Există întîlniri deșteptătoare, jaloane, marcaje în devenire: pe uriașul Gopo mi l-a prezentat, la Chișinău, bunul meu prieten Pavel Bălan, pe cînd porniseră a urni din loc carul lui Stan Pățitul (cenzura mirosise subversiunea chiar din titlu). Hidalgo, etern îndrăgostit de viață, a răsărit semeț în dreptul inimii noastre cu Scurtă istorie (Palme d'Or la Cannes, 1957, primul film românesc premiat), cu Dacă-aș fi Harap Alb, Pași spre lună și, bien sûr, cu Maria Mirabela, și cea dintîi, și cea de pe urmă cu sigla studioului Moldova Film. "Copiii zădără cîinii, poeții - moartea", scria, în versul dedicat lui Gopo, Grig Vieru. Uns cu mirul cuvintelor și al imaginilor potrivite, zorea să le facă pe toate - prin ce supărase Moartea acest copilandru sincer și jovial?
Prin vitalitatea-i molipsitoare, imaginația lui bulgakoviană, mulțimea proiectelor de viitor ("Am idei, zicea, de ajuns și de rămas pentru încă 20 de ani"; l-am crezut pe cuvînt, întrebările pe care dorisem să i le pun atunci, în 1988-'89, le-am lăsat pe mai tîrziu), umoru-i subtil, autoironia și nedisimulata bunăvoință? Vestea morții sale, pe 29 noiembrie 1989, a căzut ca un trăsnet: ca ieri trecuse pe la redacție (la revista Moldova, unde-mi ispășeam atunci sorocul serviciu), învăluindu-ne cu zîmbetul: o tipografie din Chișinău se oferise să-i editeze monumentalul Dicționar al cinematografiei în imagini, 1.400 de pagini; la revistă urma un amplu interviu (a apărut postmortem); cu sîrg de caligraf, din alte vremi, migălea un eseu despre Ion Creangă (marea lui pasiune, oarecum neașteptată la un citadin); cu pași de melc (dar avansa), Noua tactică, filmul pe care-l turna la Chișinău (naveta între orașul lui Bucur și urbea de pe Bîc îl ostenea peste seamă, dar nu se plîngea), pe un scenariu scris împreună cu Mihai Ștefan, după Stan Pățitul...
Emana calm olimpian și, deși întruchipa o epocă în istoria cinematografiei, n-avea nimic de legendă, nimic din morga și alura emfatică ale monștrilor sacri: un nevolnic al camerei de filmat și al creionului bine ascuțit, născătorul celebrului omuleț, un Saint-Bernard blînd, gata oricînd să le sară în ajutor celor care n-au de unde aștepta salvare (să nu vă șocheze asociația zoologică, îi plăcea să zică: "Păi, sîntem doi președinți la mine acasă - eu, președintele Uniunii Cineaștilor Români, și George Washington, pechinezul meu"). Surîsu-i melancolic cucerea pe dată copiii de la 7 la 77 de ani - cei trei copii ai mei nu puteau nicicum crede năprasnica veste, o considerau un truc de cinema, pentru ei, nenea Gopo nu avea moarte... Era un deliciu să-l asculți, dacă te ruga ceva, nu o făcea insistent, ci doar așa, strecura o aluzie: "Auzi matale, domniță, nu cunoști în amănunt biografia Annei Ahmatova? E aici o chestie... Precum știi, bunicul meu de pe mamă era Gorenko, venea de lîngă Odesa. Auzit-am, în copilărie, o frumoasă poveste cu un străbun care, apucîndu-se de cap, s-ar fi căinat amar: o gore, gore!, de aici și numele... Mi-a ajuns în urechi că așa ceva ar fi trăit și un strămoș de-al poetesei...". E posibil, am rostit, detectînd apoi asemănări uluitoare între înfățișarea fizică a lui Ion Popescu, fiul Anei Gorenko de la București, și Anna Ahmatova, însă, cu detașarea moldovenescă, am amînat pentru mai tîrziu descifrarea enigmei genealogice. Acum, pe cine ar mai interesa filiația de creație evidentă dintre cei autori?
Cînd a fost ultima oară la noi în casă, înainte de a pleca pe drumul fără întoarcere, ne-a lăsat un disc cu poezia cîntată a lui Nichita Stănescu. A doua zi, mă sună: "Doamnă Lora, fii drăguță, vezi, te rog, nu se află acolo un cîntec... Nu mai știu cum îi zice... A venit, a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva... cu umbra unui copac sau mai bine, mai bine cu umbra ta... Am dori să-l includem în coloana sonoră, în film..., în Stan Pățitul basarabean...". Nu , nu era pe disc, ci pe o casetă pe care am tot derulat-o în acel noiembrie înghețat, iar și iar. După dispariția lui, filmul pe care și-l dorea moldovenesc, autentic, profund și înțelept - erau gata doar vreo 20 de minute - a rămas să zacă pe raft. Cînd avem atîtea filme din flori, fără o personalitate distinctă, cine să-l poată continua pe Gopo, să-i respecte stilul, maniera de lucru?... Ion Popescu-Gopo a fost un pionier, celebru reformator de talie mondială: a îndrăznit să se desprindă de zoomorfismul duios marca Disney, lansînd antropomorfismul filozofic în narațiune animată. Georges Sadoul remarca, la momentul marelui succes de la Cannes, în 1957: "Palmaresul micului juriu a contrastat, din fericire, cu cel al juriului mare, acordînd Palme d'Or-ul unui desen animat românesc, Scurtă istorie. Nu se știe nimic despre autorul Ion Popescu Gopo, care trebuie să fie tînăr. Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o poveste umoristică plină de ritm și de imaginație. E foarte important că filmul său nu le datorează absolut nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici școlii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleț a fost, la Cannes, o descoperire ce trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu".
Realizatorul era, într-adevăr, foarte tînăr (așa cum îmi povestea, a aflat vestea decernării premiului la radio, pe geam, în timp ce-și lucra, la propriu, grădina). De fapt, Gopo le datorează enorm și lui Disney, al cărui ucenic a fost pictorul caricaturist din el ("În primele mele animații - recunoaște cineastul într-un interviu -, am încercat să-l imit pe Disney. Cînd am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe - nu, culoare - nu, gingășie - nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul"), dar și școlii sovietice pe care a urmat-o: de fapt, cursul intensiv de animație urmat la Moscova, în 1950, la Soiuzmultfilm, l-a și format ca profesionist - debutînd ca pictor caricaturist la 16 ani, în 1939, s-a înscris la Academia de Arte din București, pe care însă n-a absolvit-o niciodată. Pentru Basarabia avea o înțelegere aparte: spre deosebire de atîția alții, nu ne-a considerat nicicînd naufragiați iremediabili, provinciali handicapați cultural. Această nostalgie l-a și adus la Chișinău, stînd la temelia incredibilului proiect Maria Mirabela, cu creatori de pe ambele maluri ale Prutului. Gopo i-a lansat pe orbita culturală din toată România pe Grigore Vieru și pe Eugen Doga, în anii '80, cînd nici păsările nu treceau fără opreliști Prutul. Basarabia îi era nespus de dragă, făcea parte din ființa sa: "Pînă la șapte ani - își amintea -, m-a crescut Dunea, o basarabeancă, și cînd m-au dus la școală, mai să nu fiu admis din cauza accentului; tata s-a înfuriat și a luat asupra-i educația de mai departe". Îmi vorbea de gustul strugurilor din podgoriile coloniei elvețiene Șaba, de sub Cetatea Albă, cutreierate în copilărie, de parfumul străduțelor chișinăuiene. Îi era dragă clădirea fostei bănci municipale (astăzi, Sala cu Orgă), unde fusese funcționară, în interbelic, mama lui. Acolo, călare pe unul dintre leii străjuind intrarea, făcîndu-ne un discret adio cu pălăria, l-a și surprins obiectivul lui Pavel Bălan - e ultima poză din viața lui și, deși era o zi cu mult soare, negativul e întunecat, de parcă umbra morții luneca deja în preajmă.
Vorbeam cîndva despre exodul numelor mari ale culturii noastre, despre absența unui institut al memoriei culturale: ne pleacă personalitățile în șir indian, atîtea rămîn nespuse și nescrise, ne alegem doar cu regrete sterile. Ion Popescu Gopo ar fi fost o comoară inestimabilă pentru biografi, copilul minune al veacului, pictorul caricaturist voios și acid (spunea amicul Virgil Mihaiu, deja la Lisabona, că deține o colecție de reviste de dinainte de marele război și că erau prezente acolo caricaturi politice îndrăznețe semnate de junele Gopo), gînditorul filozof, cineastul care a participat, alături de Walt Disney și de alte stele de primă mărime, la mai toate evenimentele de seamă ale cinema-ului secolului al XX-lea. Acum, la ce ne-ar servi părerile de rău - gîndesc cît am pierdut nefilmîndu-i, neascultîndu- i atît cît s-ar fi putut pe Aureliu Busuioc, Igor Vieru, Emil Loteanu, Glebus Sainciuc, Nicolae Sulac, Dumitru Matcovschi. Ion Popescu Gopo, o vastă cultură enciclopedică, din stirpea marilor cărturari, ar fi ținut prelegeri de neuitat despre arta cea adevărată, eliberată de prejudicii și de pietrele de moară ale angajării de moment. Gopo avea forța de a se scutura de puricături neînsemnate: "Știi - mi-a zis într-un moment de sinceritate -, m-am opus cît s-a putut. Nu i-am acceptat în filmele mele pe marele conducător, și nici pe ea". Era în 1989, cu mult înainte de evenimentele de la Timișoara. Avea la inimă Basarabia, deși - la ce am mai ascunde-o? - nu întotdeauna l-a bucurat. I-am citit, nu o dată, mîhnirea pe chip în lunile ce le-a petrecut la Chișinău. După o gălăgioasă ședință a consiliului artistic de la Studioul Moldova Film, a zis așa, într-o doară: "Aveți buni băieți aici, la Chișinău, m-am convins. Dar aveți și din cei care i-ar lipi brațe lui Venus din Milo". Negru tăciune după probele actoricești pentru film, treierînd oastea comedianților basarabeni, și-a dat seama că nu poate angaja pe nimeni. Abia găsindu-i pe Constantin Adam și Petru Vutcărău și-a mai descrețit fruntea. Nu era la prima sa colaborare cu actorii noștri, cunoștea la perfecție arta colaborării rodnice, știa să valorifice, să pună în lumină virtuțile echipei de pe platou. Era mulțumit de cei cu care a lucrat la Maria Mirabela 1 și 2, de Grigore Grigoriu și Elena Zaițeva. "Doamna Zaițeva, întreb, a învățat românește?" "Nu, zice, dar a rostit exact cum trebuia. Chiar dacă avea accent."
Studia cu acribie, pe malurile Dîmboviței și pe Bîc, particularitățile caracterului național, uluit de larghețea inimii și de înclinarea spre autosacrificiu, dar și de conformismul, de ușurința cu care acceptăm compromisul. Era un perfecționist, o demonstrează peliculele sale filigranate, premiate la festivalurile de film de la Moscova, Cannes, Edinburgh, precizia urcînd din adîncuri, dintr-un subconștient ce a stratificat străbune tradiții de cultură. În Anno Domini 2013, Muzeul Național de Cinematografie al Rusiei a organizat, sub genericul Ion Popescu Gopo - 90 de ani, o serioasă retrospectivă a filmelor sale. Acum cîțiva ani, la fel a procedat și Televiziunea centrală rusă, proiectînd Scurtă istorie și S-a furat o bombă, filme de referință pe mapamond, beneficiind de un inspirat cuvînt înainte al lui Nikita Mihalkov. Din păcate, nu am observat să se difuzeze admirabilele pelicule nici în sălile de cinema, dar nici pe micile ecrane din draga Moldova, copiilor noștri fiindu-le refuzată plăcuta odisee a bucuriei, a bunului-simț și a paradoxului artistic. Ce aventură pentru pici nu doar Maria Mirabela 1 și 2, ci și serialul cu Cicy, filmele experimentale cu diferite materiale animate, Rămășagul și O zi la București, Faust, Comedia fantastică, Pași spre lună și celelalte bijuterii filmate! Copiii s-ar delecta cu verbul viguros și nealterat, cu belșugul gagurilor, iar cei mai măricei - cu filozofia dulce-amară, cu nostalgia și tandrețea instilate în cadru, cu refuzul manifest al stereotipelor și plăcerea paradoxalului ludic. Gopo, artistul de excepție, a reușit să se strecoare dintre noi, muritori de toată ziua și de toată mîna, fără ca aripa funestă a bătrîneții să-i fi fluturat vreo clipă pe chip. Va rămîne în memoria colectivă tînăr, fără de vîrstă - aidoma lui Petru cel Mare, pe care l-a jucat, ca actor, în Dimitrie Cantemir (1973). De parcă Magul Timp (vă mai amintiți scena din Maria Mirabela?) ar fi încremenit la aceeași vîrstă, a speranțelor în floare. Or, a încercat și a reușit - prin minunea pre nume Maria Mirabela, prin colaborarea fericită cu Grigore Vieru, Eugen Doga și cu toată echipa - să apropie cele două maluri ale Prutului în vremi de restriște, cu mult înainte de 1989. Înainte de podurile de flori, au fost Maria Mirabela, Scăpărici și Omidă... Gopo a croit o pîrtie de succes la Cannes. Urmează alții, tot mai mulți; se sperăm că vor răzbate curînd, în palmares, și basarabenii pe care i-a iubit și i-a încurajat ca nimeni altul.