Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Ion Popescu Gopo

Înainte de Podul de Flori, a fost Maria Mirabela


Observator Cultural, februarie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Există întîlniri deşteptătoare, jaloane, marcaje în devenire: pe uriaşul Gopo mi l-a prezentat, la Chişinău, bunul meu prieten Pavel Bălan, pe cînd porniseră a urni din loc carul lui Stan Păţitul (cenzura mirosise subversiunea chiar din titlu). Hidalgo, etern îndrăgostit de viaţă, a răsărit semeţ în dreptul inimii noastre cu Scurtă istorie (Palme d\'Or la Cannes, 1957, primul film românesc premiat), cu Dacă-aş fi Harap Alb, Paşi spre lună şi, bien sûr, cu Maria Mirabela, şi cea dintîi, şi cea de pe urmă cu sigla studioului Moldova Film. "Copiii zădără cîinii, poeţii - moartea", scria, în versul dedicat lui Gopo, Grig Vieru. Uns cu mirul cuvintelor şi al imaginilor potrivite, zorea să le facă pe toate - prin ce supărase Moartea acest copilandru sincer şi jovial?

Prin vitalitatea-i molipsitoare, imaginaţia lui bulgakoviană, mulţimea proiectelor de viitor ("Am idei, zicea, de ajuns şi de rămas pentru încă 20 de ani"; l-am crezut pe cuvînt, întrebările pe care dorisem să i le pun atunci, în 1988-\'89, le-am lăsat pe mai tîrziu), umoru-i subtil, autoironia şi nedisimulata bunăvoinţă? Vestea morţii sale, pe 29 noiembrie 1989, a căzut ca un trăsnet: ca ieri trecuse pe la redacţie (la revista Moldova, unde-mi ispăşeam atunci sorocul serviciu), învăluindu-ne cu zîmbetul: o tipografie din Chişinău se oferise să-i editeze monumentalul Dicţionar al cinematografiei în imagini, 1.400 de pagini; la revistă urma un amplu interviu (a apărut postmortem); cu sîrg de caligraf, din alte vremi, migălea un eseu despre Ion Creangă (marea lui pasiune, oarecum neaşteptată la un citadin); cu paşi de melc (dar avansa), Noua tactică, filmul pe care-l turna la Chişinău (naveta între oraşul lui Bucur şi urbea de pe Bîc îl ostenea peste seamă, dar nu se plîngea), pe un scenariu scris împreună cu Mihai Ştefan, după Stan Păţitul...

Emana calm olimpian şi, deşi întruchipa o epocă în istoria cinematografiei, n-avea nimic de legendă, nimic din morga şi alura emfatică ale monştrilor sacri: un nevolnic al camerei de filmat şi al creionului bine ascuţit, născătorul celebrului omuleţ, un Saint-Bernard blînd, gata oricînd să le sară în ajutor celor care n-au de unde aştepta salvare (să nu vă şocheze asociaţia zoologică, îi plăcea să zică: "Păi, sîntem doi preşedinţi la mine acasă - eu, preşedintele Uniunii Cineaştilor Români, şi George Washington, pechinezul meu"). Surîsu-i melancolic cucerea pe dată copiii de la 7 la 77 de ani - cei trei copii ai mei nu puteau nicicum crede năprasnica veste, o considerau un truc de cinema, pentru ei, nenea Gopo nu avea moarte... Era un deliciu să-l asculţi, dacă te ruga ceva, nu o făcea insistent, ci doar aşa, strecura o aluzie: "Auzi matale, domniţă, nu cunoşti în amănunt biografia Annei Ahmatova? E aici o chestie... Precum ştii, bunicul meu de pe mamă era Gorenko, venea de lîngă Odesa. Auzit-am, în copilărie, o frumoasă poveste cu un străbun care, apucîndu-se de cap, s-ar fi căinat amar: o gore, gore!, de aici şi numele... Mi-a ajuns în urechi că aşa ceva ar fi trăit şi un strămoş de-al poetesei...". E posibil, am rostit, detectînd apoi asemănări uluitoare între înfăţişarea fizică a lui Ion Popescu, fiul Anei Gorenko de la Bucureşti, şi Anna Ahmatova, însă, cu detaşarea moldovenescă, am amînat pentru mai tîrziu descifrarea enigmei genealogice. Acum, pe cine ar mai interesa filiaţia de creaţie evidentă dintre cei autori?

Cînd a fost ultima oară la noi în casă, înainte de a pleca pe drumul fără întoarcere, ne-a lăsat un disc cu poezia cîntată a lui Nichita Stănescu. A doua zi, mă sună: "Doamnă Lora, fii drăguţă, vezi, te rog, nu se află acolo un cîntec... Nu mai ştiu cum îi zice... A venit, a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva... cu umbra unui copac sau mai bine, mai bine cu umbra ta... Am dori să-l includem în coloana sonoră, în film..., în Stan Păţitul basarabean...". Nu , nu era pe disc, ci pe o casetă pe care am tot derulat-o în acel noiembrie îngheţat, iar şi iar. După dispariţia lui, filmul pe care şi-l dorea moldovenesc, autentic, profund şi înţelept - erau gata doar vreo 20 de minute - a rămas să zacă pe raft. Cînd avem atîtea filme din flori, fără o personalitate distinctă, cine să-l poată continua pe Gopo, să-i respecte stilul, maniera de lucru?... Ion Popescu-Gopo a fost un pionier, celebru reformator de talie mondială: a îndrăznit să se desprindă de zoomorfismul duios marca Disney, lansînd antropomorfismul filozofic în naraţiune animată. Georges Sadoul remarca, la momentul marelui succes de la Cannes, în 1957: "Palmaresul micului juriu a contrastat, din fericire, cu cel al juriului mare, acordînd Palme d\'Or-ul unui desen animat românesc, Scurtă istorie. Nu se ştie nimic despre autorul Ion Popescu Gopo, care trebuie să fie tînăr. Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o poveste umoristică plină de ritm şi de imaginaţie. E foarte important că filmul său nu le datorează absolut nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici şcolii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleţ a fost, la Cannes, o descoperire ce trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu".

Realizatorul era, într-adevăr, foarte tînăr (aşa cum îmi povestea, a aflat vestea decernării premiului la radio, pe geam, în timp ce-şi lucra, la propriu, grădina). De fapt, Gopo le datorează enorm şi lui Disney, al cărui ucenic a fost pictorul caricaturist din el ("În primele mele animaţii - recunoaşte cineastul într-un interviu -, am încercat să-l imit pe Disney. Cînd am văzut că nu pot să egalez perfecţiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumuseţe - nu, culoare - nu, gingăşie - nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul"), dar şi şcolii sovietice pe care a urmat-o: de fapt, cursul intensiv de animaţie urmat la Moscova, în 1950, la Soiuzmultfilm, l-a şi format ca profesionist - debutînd ca pictor caricaturist la 16 ani, în 1939, s-a înscris la Academia de Arte din Bucureşti, pe care însă n-a absolvit-o niciodată. Pentru Basarabia avea o înţelegere aparte: spre deosebire de atîţia alţii, nu ne-a considerat nicicînd naufragiaţi iremediabili, provinciali handicapaţi cultural. Această nostalgie l-a şi adus la Chişinău, stînd la temelia incredibilului proiect Maria Mirabela, cu creatori de pe ambele maluri ale Prutului. Gopo i-a lansat pe orbita culturală din toată România pe Grigore Vieru şi pe Eugen Doga, în anii '80, cînd nici păsările nu treceau fără oprelişti Prutul. Basarabia îi era nespus de dragă, făcea parte din fiinţa sa: "Pînă la şapte ani - îşi amintea -, m-a crescut Dunea, o basarabeancă, şi cînd m-au dus la şcoală, mai să nu fiu admis din cauza accentului; tata s-a înfuriat şi a luat asupra-i educaţia de mai departe". Îmi vorbea de gustul strugurilor din podgoriile coloniei elveţiene Şaba, de sub Cetatea Albă, cutreierate în copilărie, de parfumul străduţelor chişinăuiene. Îi era dragă clădirea fostei bănci municipale (astăzi, Sala cu Orgă), unde fusese funcţionară, în interbelic, mama lui. Acolo, călare pe unul dintre leii străjuind intrarea, făcîndu-ne un discret adio cu pălăria, l-a şi surprins obiectivul lui Pavel Bălan - e ultima poză din viaţa lui şi, deşi era o zi cu mult soare, negativul e întunecat, de parcă umbra morţii luneca deja în preajmă.

Vorbeam cîndva despre exodul numelor mari ale culturii noastre, despre absenţa unui institut al memoriei culturale: ne pleacă personalităţile în şir indian, atîtea rămîn nespuse şi nescrise, ne alegem doar cu regrete sterile. Ion Popescu Gopo ar fi fost o comoară inestimabilă pentru biografi, copilul minune al veacului, pictorul caricaturist voios şi acid (spunea amicul Virgil Mihaiu, deja la Lisabona, că deţine o colecţie de reviste de dinainte de marele război şi că erau prezente acolo caricaturi politice îndrăzneţe semnate de junele Gopo), gînditorul filozof, cineastul care a participat, alături de Walt Disney şi de alte stele de primă mărime, la mai toate evenimentele de seamă ale cinema-ului secolului al XX-lea. Acum, la ce ne-ar servi părerile de rău - gîndesc cît am pierdut nefilmîndu-i, neascultîndu- i atît cît s-ar fi putut pe Aureliu Busuioc, Igor Vieru, Emil Loteanu, Glebus Sainciuc, Nicolae Sulac, Dumitru Matcovschi. Ion Popescu Gopo, o vastă cultură enciclopedică, din stirpea marilor cărturari, ar fi ţinut prelegeri de neuitat despre arta cea adevărată, eliberată de prejudicii şi de pietrele de moară ale angajării de moment. Gopo avea forţa de a se scutura de puricături neînsemnate: "Ştii - mi-a zis într-un moment de sinceritate -, m-am opus cît s-a putut. Nu i-am acceptat în filmele mele pe marele conducător, şi nici pe ea". Era în 1989, cu mult înainte de evenimentele de la Timişoara. Avea la inimă Basarabia, deşi - la ce am mai ascunde-o? - nu întotdeauna l-a bucurat. I-am citit, nu o dată, mîhnirea pe chip în lunile ce le-a petrecut la Chişinău. După o gălăgioasă şedinţă a consiliului artistic de la Studioul Moldova Film, a zis aşa, într-o doară: "Aveţi buni băieţi aici, la Chişinău, m-am convins. Dar aveţi şi din cei care i-ar lipi braţe lui Venus din Milo". Negru tăciune după probele actoriceşti pentru film, treierînd oastea comedianţilor basarabeni, şi-a dat seama că nu poate angaja pe nimeni. Abia găsindu-i pe Constantin Adam şi Petru Vutcărău şi-a mai descreţit fruntea. Nu era la prima sa colaborare cu actorii noştri, cunoştea la perfecţie arta colaborării rodnice, ştia să valorifice, să pună în lumină virtuţile echipei de pe platou. Era mulţumit de cei cu care a lucrat la Maria Mirabela 1 şi 2, de Grigore Grigoriu şi Elena Zaiţeva. "Doamna Zaiţeva, întreb, a învăţat româneşte?" "Nu, zice, dar a rostit exact cum trebuia. Chiar dacă avea accent."

Studia cu acribie, pe malurile Dîmboviţei şi pe Bîc, particularităţile caracterului naţional, uluit de largheţea inimii şi de înclinarea spre autosacrificiu, dar şi de conformismul, de uşurinţa cu care acceptăm compromisul. Era un perfecţionist, o demonstrează peliculele sale filigranate, premiate la festivalurile de film de la Moscova, Cannes, Edinburgh, precizia urcînd din adîncuri, dintr-un subconştient ce a stratificat străbune tradiţii de cultură. În Anno Domini 2013, Muzeul Naţional de Cinematografie al Rusiei a organizat, sub genericul Ion Popescu Gopo - 90 de ani, o serioasă retrospectivă a filmelor sale. Acum cîţiva ani, la fel a procedat şi Televiziunea centrală rusă, proiectînd Scurtă istorie şi S-a furat o bombă, filme de referinţă pe mapamond, beneficiind de un inspirat cuvînt înainte al lui Nikita Mihalkov. Din păcate, nu am observat să se difuzeze admirabilele pelicule nici în sălile de cinema, dar nici pe micile ecrane din draga Moldova, copiilor noştri fiindu-le refuzată plăcuta odisee a bucuriei, a bunului-simţ şi a paradoxului artistic. Ce aventură pentru pici nu doar Maria Mirabela 1 şi 2, ci şi serialul cu Cicy, filmele experimentale cu diferite materiale animate, Rămăşagul şi O zi la Bucureşti, Faust, Comedia fantastică, Paşi spre lună şi celelalte bijuterii filmate! Copiii s-ar delecta cu verbul viguros şi nealterat, cu belşugul gagurilor, iar cei mai măricei - cu filozofia dulce-amară, cu nostalgia şi tandreţea instilate în cadru, cu refuzul manifest al stereotipelor şi plăcerea paradoxalului ludic. Gopo, artistul de excepţie, a reuşit să se strecoare dintre noi, muritori de toată ziua şi de toată mîna, fără ca aripa funestă a bătrîneţii să-i fi fluturat vreo clipă pe chip. Va rămîne în memoria colectivă tînăr, fără de vîrstă - aidoma lui Petru cel Mare, pe care l-a jucat, ca actor, în Dimitrie Cantemir (1973). De parcă Magul Timp (vă mai amintiţi scena din Maria Mirabela?) ar fi încremenit la aceeaşi vîrstă, a speranţelor în floare. Or, a încercat şi a reuşit - prin minunea pre nume Maria Mirabela, prin colaborarea fericită cu Grigore Vieru, Eugen Doga şi cu toată echipa - să apropie cele două maluri ale Prutului în vremi de restrişte, cu mult înainte de 1989. Înainte de podurile de flori, au fost Maria Mirabela, Scăpărici şi Omidă... Gopo a croit o pîrtie de succes la Cannes. Urmează alţii, tot mai mulţi; se sperăm că vor răzbate curînd, în palmares, şi basarabenii pe care i-a iubit şi i-a încurajat ca nimeni altul.



 Toate articolele despre Portret Ion Popescu Gopo


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Larisa Turea


Alte articole

 Portret Ion Popescu-Gopo, Marian Ţuţui
 Condiţia umană la ora Omuleţului: Ion Popescu-Gopo, Mihnea Columbeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer