Filmul începe cu cele patru fete de pe afiş, urmărindu-le în viaţa lor de zi cu zi: Brit şi Candy sunt plictisite la cursurile de la facultate, Faith la biserica unui preot cool, care se exprimă în sintagme precum "you feel me" sau "jacked up on Jesus"- şi Cotty, la o petrecere în cămin. Aceste fete au un singur gând în cap: să treacă prin experienţele pe care le-au promis Ke$ha sau Katy Perry, să trăiască în acea lume lipsită de griji promisă de melodiile acestora, în care distracţia durează 24 de ore din 24. Atât de obsedate sunt de aşteptarea vacanţei de primăvară, încât plănuiesc să jefuiască un restaurant pentru a-şi finanţa călătoria. Planul lor (oricât de stupid pare el) are succes, iar fetele se îndreaptă spre Florida, gata să participe la demenţa vacanţei de primăvară. Aşa că, parcă făcând pe plac publicului de masă, în prima jumătate a filmului dispare orice tentativă de a spune o poveste şi eşti martor (împreună cu Faith) la această petrecere dată la scară largă, care îţi este familiară dacă ai văzut reportajele de pe MTV sau Girls Gone Wild (căci fetele din filmul lui Korine le-au văzut sigur).
Spring Breakers e montat într-un stil ce aminteşte uneori de cel al lui Tony Scott, cu tăieturi violente şi abrupte de la un cadru la altul, în care obiectivul aparatului de filmat (atunci când nu se filmează din mână) zboară în sus şi în jos, în stânga şi în dreapta, documentând peisajul însorit şi toată parada de corpuri tinere, care beau de sting, ingurgitează atâtea droguri, încât până şi Keith Richards s-ar da bătut, şi şi-o trag cu tot ce mişcă (sau nu mişcă) - totul fiind propulsat de o coloană sonoră compusă din dubstep şi Britney Spears. În aceste momente, Korine nu-i mai urmăreşte pe ciudaţii şi nebunii societăţii, ci pe masa de tineri care aparţin generaţiei crescute cu Twitter, Tumbler, Kim Kardashian sau Honey Boo Boo.
Dar în momentul în care apare veşnic studentul-artist-boem-hipster-cu-capul-în-nori James Franco, în rolul unui rapper alb numit Alien, Harmony Korine îşi aminteşte că e un discipol al lui John Waters, un regizor transgresiv şi un expert al camp-ului, şi pune pe tavă momente din ce în ce mai ciudate şi neaşteptate. Odată cu poziţionarea lui Alien ca personaj principal, Faith (singura care dă dovadă de o busolă morală înclinată în direcţia potrivită) dispare, iar filmul se transformă într-un coşmar în culori de neon, în care Alien devine cavalerul în armură strălucitoare (şi dinţi de platină) al fetelor, ademenindu-le cu averea şi cu stilul său sălbatic de viaţă.
Antologică e scena în care acesta se pune la pian şi începe să cânte Britney Spears, în timp ce fetele dansează în jurul lui, fluturându-şi mitralierele în aer şi purtând măşti de schi roz acoperindu-le faţa, un exemplu perfect al camp-ului - un moment ciudat, lipsit de ironie, amuzant (în mod intenţionat sau nu) şi kitsch. În acelaşi timp, ne dăm seama că, pentru personaje, acest moment e unul transcendental, în care au găsit paradisul pe care l-au căutat o viaţă întreagă, lipsit de morală şi ferit de bătrâneţe. Nu există nicio urmă de ironie în acţiunile şi debitările verbale ale lui Alien, el chiar vorbeşte serios atunci când susţine că e îndrăgostit de fete. De fapt, devine clar în acest moment că el şi fetele vor ca termenul de "ironie" să dispară din dicţionarul lor (asta dacă "dicţionar" face parte din repertoriul lor de cuvinte). Strigătul de "spring break forever!" devine la sfârşit, pentru Alien şi fete, un soi de rugăciune. Şi rămânem cu un grup de oameni care îşi hrănesc reciproc obsesiile. Dacă la început fetele erau nervoase şi tot spuneau că jaful va fi ca un joc video sau un film, în final au reuşit să- şi transforme propriile vieţi într-un joc video lucios şi lipsit de viaţă, în care vor fi (sau ele cred că vor fi) veşnic tinere.